Penumbra: Black Plague – RePlay Review

Penumbra: Black Plague – RePlay Review

Ştiu că a trecut ceva vreme de când v-am vorbit despre primul episod din seria Penumbra, însă nici Lovecraft n-a scris Necronomiconul într-o săptămână. Drept pentru care am să-i rog pe cei dintre voi care aşteptau ceva mai multă spontaneitate să-mi ierte întârzierea, am revenit pe calea cea dreaptă.

Pentru cei care nu au jucat primul episod al seriei, intitulat Overture, povestea descrie cum Phillip, un tânăr destul de cinic, se aventurează în Groenlanda căutând informaţii despre tatăl său, în ciuda tuturor avertismentelor primite. Acţiunea se desfăşoară într-un complex de mine abandonate, sub tensiunea apăsătoare a tot felul de zgomote înfricoşătoare şi puzzle-uri de logică practică.

Gândindu-mă că voi juca al doilea episod din trei, mi-era tare teamă de sindromul „copilului mijlociu” la instalare. Sunt foarte puţine titluri din mijlocul unei trilogii care sunt cel puţin la fel de bune ca predecesorii, în principiu fiindcă majoritatea au ca scop clar doar continuitatea, o verigă ce leagă începutul poveştii de sfârşitul ei. Ca şi contrabalans însă, sfârşitul brusc al primului episod promitea destul de mult vis-a-vis de cum arată pâinea în interior, dat fiind că nu a intrat complet în ea.

După ce, la sfârşitul lui Overture, Phillip e lovit în cap şi tras în întuneric de nişte siluete dubioase, el se trezeşte într-o cameră scoasă parcă din filmul Saw. Din prima clipă se poate observa o influenţă industrială foarte puternică asupra designului, de la modul cum sunt construite nivelurile şi până la unghiul logic pe care trebuie să-l abordezi în rezolvarea puzzle-urilor. Marea lor majoritate, în special în partea de început, sunt orientate spre maşinării, calculatoare, dezactivare de explozibili şi alte probe de gândire analitică.

Dacă în primul episod se alterna între zone dedicate puzzle-urilor şi zone pentru strecurare şi lupte, aici graniţa e oarecum mai difuză. Puzzle-urile predomină, iar aşa-zisele zone deschise care conectează camerele şi laboratoarele sunt doar două la număr şi mult mai natural proiectate. Iar inamicii nu mai sunt câinii turbaţi şi impersonali din Overture, ci nişte creaturi diforme care au fost cândva oameni. Toate aceste uşoare schimbări de formă şi fond conturează o meşă de continuitate a poveştii, neîntreruptă de vreo secţiune mai impersonală. Atmosfera apăsătoare te acompaniază pe tot parcursul aventurii, un horror matur şi complex, iar puţinele momente de respiro sunt scurte şi iluzorii.

A posse ad esse non valet consequentia

Notabil este efortul producătorilor de a concepe jocul ca răspuns la feedback-ul pe care l-au primit pentru primul, iar asta se poate deduce atât din executarea mai profesionistă şi detaşată a provocărilor adresate jucătorului, cât şi din eliminarea aspectelor uşor indezirabile ale predecesorului. Spre exemplu, deşi în Overture puteau fi folosite diferite unelte pentru a ucide câinii demonici răsfiraţi prin mină, această porţiune a gameplay-ului era stângace ca realizare. În Black Plague, lupta este eliminată total, iar în schimbul ei a fost perfecţionat aspectul de strecurare al jocului. Şi aţi observat cum o grămadă de jocuri din diferite genuri – action, adventure, strategie sau RPG introduc în poveste câte un nivel sau o secţiune de stealth care eşuează lamentabil?

Nu e cazul aici. Porţiunile de strecurare sunt puţine la număr şi destul de scurte, însă sunt bine puse la punct, fără să fie elementul central al jocului. Cei mai „căliţi” în Thief ar putea să reproşeze că sunt uşor prea simpliste, însă dat fiind că oricum prezenţa lor e atipică într-un adventure, eu le văd ca pe unul din ingredientele care fac din Black Plague o briză interactivă într-o mare de jocuri lineare şi robotice.

De altfel, ceea ce separă Penumbra de orice alt adventure e engine-ul fizic Newton, care nu doar că permite o manipulare destul de interesantă a mediului, ci oferă rezolvări alternative la destul de multe puzzle-uri din joc. Dacă în primul episod aveam o uşoară impresie că nu e folosit la potenţial maxim, Black Plague are toate tipurile de puzzle-uri şi soluţii – de la trecerea unei monezi prin menghină pentru folosirea ei ca şurubelniţă până la improvizarea de scări/piloni/punţi de trecere din diverse lăzi. În plus, există câteva minigame-uri incluse, legate în general de interfaţa calculatoarelor sau bombelor. Din păcate, nu sunt foarte grele, în ciuda aparenţelor.

Există câteva trimiteri la un alt joc, pe care însă nu le-aş interpreta ca plagiatură. O voce feminină foarte politicoasă şi plăcută anunţă prin interfon diverse protocoale şi reguli ale laboratorului – cele mai multe implicând o pastilă de cianură, condiţii de lucru crude ş.a.m.d. – o trimitere evidentă la GlaDOS din Portal. Dar în ciuda acestor trimiteri, jocul are suficientă substanţă şi direcţie încât să se impună prin caracteristicile proprii.

Pe măsură ce avansăm, abordarea se schimbă. Logica pe care o pretind puzzle-urile iniţial se diminuează şi altceva îi ia locul. Protagonistul se adânceşte în demenţă, în halucinaţii şi deja-vu-uri excelent redate, iar fărâma de speranţă pe care o mai are după ororile prin care trece sclipeşte tot mai palid. Vocea din capul lui Phillip, care-şi zice Clarence, pare să fie însuşi virusul care a devastat laboratoarele pe care le explorăm puţin câte puţin. Clarence nu e un personaj nou – l-am văzut în The Shining, posedându-l pe Jack Nicholson şi recent în The Dark Knight, interpretat de Heath Ledger. Clarence e un agent al haosului, scânteia entropiei, megafonul care anunţă sfârşitul lumii. Şi exact ca şi Joker-ul din The Dark Knight, fiecare frază a sa e plină de substanţă şi viaţă, nu doar pentru că sunt bine scrise replicile ci şi pentru că actorul care îl interpretează are foarte multă vână.

În timpul halucinaţiilor şi în special spre final, puzzle-urile iau o întorsătură către metaforic, demonstrând ingeniozitate prin utilizarea unor mijloace simple pentru a ilustra unele din cele mai complexe stări umane. Ca şi cum jocul ar face pantomimă cu mâinile legate la spate şi tot şi-ar transmite ideea. Povestea în sine nu e imprevizibilă şi nu interpretaţi rândurile de mai sus drept o garanţie că veţi termina Black Plague mai luminaţi decât l-aţi început. Dacă vă puteţi implica şi suspenda realitatea obiectivă ca să fiţi absorbiţi de atmosfera lui, ar trebui să vă simţiţi ca după o noapte de nesomn – mai înceţi şi mai extenuaţi.