Race Driver: GRID Review

Race Driver: GRID Review

Recent, un oarecare site de ştiri afişa o simpatică poză cu cei doi fondatori Codemasters, făcută în perioada în care proaspăt înfiinţata companie delecta populaţia cu seria Dizzy, având ca text asociat o ştire conform căreia regina Marii Britanii i-a decorat cu un titlu pompos pentru contribuţia lor în industria jocurilor. Deşi incontestabilă, premiata contribuţie (împreună cu rolul companiei în general) s-a diminuat de-a lungul vremii, luând drumul bătătorit de alţii în d-alde seriilor fără sfârşit, din ce în ce mai diluate.

Una dintre acestea este Toca Race Driver, ce împreună cu seria Colin McRae au încântat de-a lungul vremii o droaie de pasionaţi într-ale jocurilor cu maşini, până când ambele au căzut încet-încet din postura semi realistă ce o aveau într-un arcade racer type cu ceva mai multe opţiuni decât concurenţa. Mai bune sau mai proaste, împreună cu suportul publicului au trecut din iteraţie în iteraţie până la jocul aflat azi pe masa de operaţie.

Mica bestie tehnică mi-a oferit de la început până la sfârşit o senzaţie destul de rară în orice neam de joc imaginabil: relaxare. Jocul, semnificativ peste medie fiind (unde media este, de exemplu, seria Need For Speed), şi-a păstrat linia calitativă de la început până la sfârşit, dând (în ochiul meu cel puţin) o veritabilă lecţie de game design în materie de racere: cum să nu enervezi jucătorul. Controlul maşinii este în regulă pentru un titlu arcade, grafica te lasă mască, muzica e bună, la fel şi reluările, framerate-ul e ok, nu are lipsuri evidente.

Cu toate acestea, nici jocul perfect nu este, motiv pentru care disecăm.

Cum era de altfel şi normal, GRID foloseşte multe elemente din predecesorii săi, elimină feature-uri (pentru a le reintroduce în anii viitori cu titlu de inovaţie) şi adaugă cu bun simţ pe unde este cazul. Jocul abordează lumea curselor de maşini dintr-o perspectivă extrem de arcade, ce poate fi totuşi apropiată de “ceva” mai serios cu eliminarea câtorva ajutoare pentru condus, ce din păcate cad în capcana multor jocuri de gen cu aceeaşi opţiune, devenind complet nerealiste, enervante şi pe lângă© în ceea ce priveşte manevrabilitatea.

Dacă în mod normal maşinile din GRID nu derapează nici să le baţi până nu foloseşti frâna de mână, odată ce scoţi controlul tracţiunii acestea tind să o ia razna şi dacă sufli înspre monitor, chestie deranjantă pentru anumiţi bolizi, şi deloc compensatoare pentru amatorii de simulatoare ce nu doresc o barcă pe valuri. Aceiaşi parametri luaţi în discuţie dispar însă fără urmă dacă jucaţi “freestyle drift”, unde scopul este să derapezi, iar aceeaşi maşină ce în alt event era lipită pe şosea acum este absolut imposibil de ţinut în linie dreaptă, dat fiind că producătorii au decis să ajute jucătorul prin modificarea factorilor de derapaj ai bolidului doar în acest tip de cursă.

Cu ajutoarele pe default însă, GRID reuşeşte să devină un arcade racer extrem de plăcut “la atingere”, mai ales dacă îl puteţi butona folosind un controller, unde fineţea virajului poate fi reglată mult mai ok decât pe taste. Modul principal de joc este, binenţeles, cariera, unde “mecanicul” şi “şefa” au grijă să te cocoloşească şi să te laude indiferent de performanţe cu o asemenea persistenţă încât, parcă, începi să aştepţi remarcile “de bine” aruncate după cursă. În modul Carieră avem 2 elemente relativ diferite: posibilitatea de a angaja un şofer pe post de coechipier în echipa personală, plus libertatea de a alege (în funcţie de cerinţe şi recompense) sponsorii ce-ţi vor decora maşinile.

Coechipierii, în întregime controlaţi de calculator (nu există, de exemplu, o opţiune de co-op pentru Carieră), au o serie de statistici în care excelează şi altele la care nu se descurcă foarte bine, sistemul fiind organizat într-o asemenea manieră încât dacă nu eşti dispus să plăteşti o tonă de bani pentru el, plus un procent din câştiguri, ultimul loc va aparţine aproape întotdeauna lor. Dacă punctele ce le aduc echipei sunt doar pe post de e-penis în leaderboard-ul global, banii livraţi de sponsor pentru performanţele lor (deoarece şi coechipierul are logo-uri pe maşină) pică foarte bine, motiv suplimentar pentru a evita angajarea unui şofer de duminică ce nu e în stare să ia nici măcar locul 5, un obiectiv de altfel decent dat de unii sponsori.

Contractele se pot schimba la alegere, în funcţie de profitabilitatea lor, şi oferă totuşi ceva de făcut în garaj, între curse, dat fiind că jocul nu are o secţiune de tuning; nu poţi seta nici un parametru la maşină, nu poţi pune un spoiler, o bujie, ceva, deci în afară de cursele efective nu e nimic spectaculos de făcut. Noroc că în cursă lucrurile stau foarte bine.

AI-ul este extrem de nervos, scoţându-te de pe circuit dacă are chef, devenind o veritabilă provocare pe nivelurile superioare de dificultate. Deşi ocazional piloţii trişează, exagerând cu mersul la aspiraţie ce parcă îi propulsează prin vid, tot ocazional mai fac şi greşeli, ieşind în decor sau răsucindu-se spectaculos în faţa ta într-o mare perdea de fum.

Din punct de vedere al curselor, nu avem nimic nou sau deosebit, cu o singură excepţie. Avem curse normale, de anduranţă, Formula 3, drift normal şi “la vale” ca-n NFS, plus excepţia de mai devreme, şi anume Le Mans. Legendara cursă de 24 de ore este comprimată în 25 de minute de racing efectiv, ce poate părea puţin unui jucător de Forza Motorposrt 2 proaspăt scos de la reanimare după ce a ieşit în decor după o oră şi jumătate de cursă fără pauză, însă suficient dacă AI-ul este setat să muşte din tine cum trebuie. Partea cu adevărat interesantă a cursei intervine în momentul în care se face noapte, moment în care atenţia creşte şi framerate-ul scade, odată cu aprinderea farurilor, ajungându-se la momente de-a dreptul spectaculoase, bune să te ţină fix în scaun.

Le Mans mai serveşte şi la împământenirea conceptului conform căruia nu este musai sa ieşi pe locul 1 pentru a câştiga ceva. Cursa este organizată pe categorii, în funcţie de tipul şi puterea maşinii, deci un onorabil loc 10, “first in your class” poate fi un obiectiv extrem de ok în acest context. În plus, o maşină pentru Le Mans este extrem de scumpă, pornind de la 450 de mii de euro pentru un “biet” Panoz, şi ajungând la 12 milioane pentru un bolid de talia unui Lister, sau alt gândac SF de la Porsche, pentru cei cu pretenţii de locul 1. Iar în primele sezoane chiar şi 450 de mii de euro sunt o sumă prohibitivă, fiind nevoie să concurezi sub culorile altei echipe.

Tot în categoria “ieşi pe 10, ai câştigat” intră şi obiectivele secundare, date în principal de sponsori, ce nu plătesc decât dacă ai învins un anume şofer, sau ai luat mai multe puncte decât o anumită echipă, sau chiar dacă termini cursa fără să buşeşti maşina, chestie foarte greu de realizat. Un traseu aglomerat în oraş, cu foarte puţin spaţiu de manevră şi 20 de oponenţi lasă foarte puţin loc pentru vopseaua şi barele maşinii.

Este prea uşor să te buşeşti în GRID, fiind chiar încurajat indirect să o faci, dat fiind că mersul în coloană nu duce nicăieri. Fără să forţezi pierzi, iar dacă pierzi nu iei bani. Stricăciunile maşinii sunt destul de evidente din punct de vedere estetic, însă prea puţin importante în ceea ce priveşte afectarea manevrabilităţii. Practic, ori eşti boţit, dar funcţional, ori eşti în afara cursei, deoarece singura modalitate de a îţi face maşina praf definitiv este să iei în braţe un zid la viteză maximă.

Iar dacă a venit zidul, sau ai ratat curba, sau ai vrut să te scarpini fix când oponentul ti-a luat faţa, există funcţia de Flashback. Intri în instant replay (care este fabulos), derulezi niţel în spate, cam pe unde îţi convine mai mult, apeşi butonul de Play, ecranul se dă estetic “în spate” de câteva ori, şi reiei cursa cu câteva secunde înaintea accidentului, mai având astfel o şansă să eviţi problema. Flashback-ul nu este “infinit”, deci nu merge folosit excesiv, mai ales dacă nu jucaţi pe easy.

Toate aceste elemente adunate duc la un gameplay antrenant, nu foarte solicitant, ce te plimbă lin din event în event, nu te stresează prea tare, nu îşi bate joc de tine prin dificultate trivială, nu te frustrează prin inversul situaţiei, oferă variaţie şi o senzaţie potrivită de viteză. Este oferită şi iluzia ca poţi contribui la “binele echipei” prin sponsori, mai poţi schimba culoarea maşinii, şi continui să deblochezi evenimente în carieră. Sau poate în multiplayer, despre care vă pot spune că “există”, si nu am ratat prea mult. Selectaţi cursa, online sau LAN, modul de joc, maşinuţa, şi îi daţi bătaie. Coliziuni on, coliziuni off, forţată vederea din cabină, cunoaşteţi sistemul. Am apreciat că online-ul pare destul de bine pus la punct (pe Steam, cel puţin), neavând lag mai deloc. Din punctul meu de vedere, multiplayer-ul nu oferă nici un motiv suplimentar pentru cei ce le adună în carneţel înainte să cumpere jocul, însa apreciez că există pentru cei interesaţi, şi este semnificativ mai puţin castrat decât gluma jenantă din Colin McRae Dirt.

Acum, tehnicul.

GRID arată atât de bine încât nu îţi vine să crezi până nu pui mâna pe joc şi testezi cu ochii tăi. Nivelul grafic este atât de ridicat încât nu aş acuza pe nimeni de “neştiinţă” dacă ar urla “Photoshop!” după lecturarea pozelor de pe net. Cu excepţia exagerării unor efect de iluminare, sau a paletei coloristice din câteva curse, GRID este fotorealist, sharp, cu texturi de plângi lângă ele, si o modelare a maşinilor, traseelor şi a tot ce înseamnă decor excepţionale. Dacă nu v-a plăcut Colin McRae Dirt pentru că era prea “neon”, prea exagerat şi lucitor, încercaţi neapărat GRID, este o plăcere.