Spider-Man: Shattered Dimensions Review

Spider-Man: Shattered Dimensions Review

Pentru studiourile de mare anvergură (cum ar fi DC sau Marvel) ce se ocupă cu benzile desenate cu supereroi, nu pare să existe pasiune mai mare decât clonarea, învierea, transportarea în timp sau mumificarea lor cu scopul de a mai lansa o bandă desenată într-o dimensiune alternativă.

Toţi aceşti Wolverini preistorici, Aquameni antigravitaţionali şi Cyclopşi victorieni mă ameţesc nespus şi drept urmare n-aş putea spune că stăpânesc toate firele narative şi intersecţiile lor din toate seriile de comics cu prefixe gen „Ultimate” „Future” „Past” sau „Present Tense”. Pe de altă parte, m-am trezit că am de scris despre un titlu care tratează mai multe astfel de derivări simultan, aşa că a trebuit să arunc un ochi peste cele două universuri (din patru) pe care nu le cunoşteam.

Cum era de aşteptat pentru oricine a citit titlul înainte să intre în joc, adică toată lumea, Shattered Dimensions se ocupă cu alternarea între mai multe lumi în care Spider-Man arată, vorbeşte şi se comportă diferit. Se face că în universul Amazing – cel pe care îl ştim, noi, semidocţii, drept canon din benzile de pe la noi şi filmele lui Sam Raimi – cel mai lipsit de puteri dintre vrăjitori, Mysterio, fură un artefact numit sugestiv şi clişeistic Tablet of Chaos, nu înainte de a fi atacat cu vâscozităţi albe şi poante idioate de către păianjenul preferat al tuturor copiilor.

În cursul încăierării, tableta este spartă în bucăţi care ajung în cele patru dimensiuni de care vorbeam mai sus: în lumea Noir, jazz-ul tipic punctează ritmul unor alergături prin umbre, în timp ce mecanica acoperă un stealth asemănător cu secvenţele de gen din Arkham Asylum. În Ultimate, costumul infectat de către microbul Venom îi acordă o bară de Rage lui Peter Parker, iar în viitor, skydiving-ul e la ordinea zilei şi încetinirea timpului se face la comandă.

Înapoi în prezent (şi când zic prezent mă refer la Sectorul 4, Bucureşti, România post-insurecţie), Spider-Man: Shattered Dimensions îşi desfăşoară genericul de final. Sunt şase ore şi jumătate de când a pornit şi am să vă fac o mărturisire sumbră: mă tem că nu îl voi mai porni vreodată. Cel puţin nu în dimensiunea asta. Însă aş fi nedrept dacă aş spune că au fost şase ore neplăcute sau chinuitoare. În primul rând, arată bine – un cel shading foarte fin şi bine conturat, evidenţiat de iluminare şi o paletă cromatică vie, saturată, de bandă desenată.

M-a bucurat şi faptul că acest Spider-Man a renunţat la acele elemente de comics suprauzate de-a lungul vremii ca stilistică de suprafaţă în orice joc video asociat acestor universuri. Ecranul nu se împarte în ferestre, interjecţiile nu apar ca text colorat, iar cinematicurile nu emulează structura unei nuvele grafice. Se simte că e un joc şi că încearcă să-şi facă loc prin valorile inerente ale acestui mediu interactiv.

Există secvenţe la persoana întâi, mă hazardez să spun trademark-ul jocului. Cele incluse în bossfight-uri sunt un fel de mini-jocuri destul de satisfăcătoare (chiar dacă extrem de simpliste) după ce reuşiţi să dărâmaţi bara de viaţă a mutantului arogant care v-a subestimat. Se mai fac tranziţii în first person şi ca element vizual în cinematics şi contribuie la dinamică prin perspectiva accelerată asupra unor salturi sau goane tarzaniene. Nu este un artificiu neapărat inovator, dar e bine implementat şi merită menţionat.

Cursul prin lumea jocului este cât se poate de liniar, deşi spaţiile largi şi adeseori deschise încurajează ţopăiala cu ajutorul pânzei. Alternanţa dintre exterioare aerisite şi interioare înguste oferă o abordare nouă asupra unei francize care parcă îşi propusese să aibă cele mai goale lumi deschise. Găsesc în sfârşit un joc Spider-Man ceva mai dens, atât ca decoruri, cât şi în privinţa conţinutului sau a ritmului, dar pe de altă parte şi lungimea lor are de suferit – veţi termina fiecare nivel în sub o oră, chiar şi cu dificultatea la maxim.

Nici secretele nu sunt chiar atât de secrete, pentru că avem la dispoziţie noua jucărie preferată a oricărui level designer leneş, pe care studiourile insistă s-o implementeze în orice joc dotat cu pereţi: abilitatea de a vedea prin ei. Ceea ce automat aduce cu sine iluminarea păianjenilor de aur care nu aduc altceva decât experienţă şi un achievement. Şi a inamicilor. Şi, fireşte, a obiectivelor.

Bătaia şi combo-urile sunt şcolăreşti, după tipar, împrumutate din orice action/adventure apărut de la inventarea ideii de combo încoace. Abilităţi speciale auxiliare pot fi cumpărate cu experienţă şi le deblocaţi succesiv pe măsură ce obţineţi achievements, lucru valabil şi pentru îmbunătăţirea atributelor sau costume alternative pentru fiecare din cei patru erou [sic].

Folosirea lor devine un pic mai complicată doar dacă vânaţi medalia de aur pentru prestaţia în luptă în fiecare nivel, însă nici măcar pe dificultate maximă nu e obligatoriu să stăpânim gimnastica de caft a Arahnidei în costum mulat pentru a termina jocul. În plus, un buton care activează Defensive Stance garantează că nu vă va lovi nimic neanunţat (prin Spidey Sense, reprezentat grafic de un simbol de desen animat deasupra capului. Iar Spider-Man-ul Noir beneficiază de decolorarea totală a ecranului în umbre promovată iniţial de cea mai recentă apariţie a lui Sam Fisher, alt erou alergic la fotoni).

De cealaltă parte a legii, antagoniştii îi pot surprinde pe cei nefamiliarizaţi cu Spider-Menii derivaţi şi universurile lor obscure: în viitor, Goblin arată mai mecha decât un Transformer, iar în altă lume, Dr. Octopus e de fapt şi de drept, Dr. Octopussy. Dar pe majoritatea îi cunoaştem (cel puţin bazele) şi putem aprecia schimbările, cu atât mai mult cu cât temele tratate de niveluri sunt adeseori dictate de boşi.

Niveluri care la departamentul estetică stau brici şi câteodată chiar strălucesc, parcurgerea unei curţi pe pânze agăţate în zbor de cutii fiind unul din momentele Kodak ale jocului. Schimbarea perspectivei, văzut printr-o lunetă în timp ce se luptă cu Corul Vânătorilor sau de deasupra, în cădere liberă, accentuează atât prezentarea, cât şi tensiunea jocului, însă toată reuşita acestor mici episoade regizate este tranchilizată de segmente reciclate de nivel care nu fac altceva decât să prelungească aventura inutil şi să enerveze.

Terminarea unui nivel îţi oferă obişnuitele obiecte de tarabă incluse în secţiunea bonus a jocurilor de profil: artă conceptuală, filmuleţe sau poveşti de fundal ale personajelor. Sau figurine. Îmi imaginez că oricine colecţionează benzi desenate din patru serii cu acelaşi protagonist în patru lumi distincte e acelaşi gen de om care găseşte ceva în adunat absolut orice, chiar şi inutilităţi imaginare.Iar întrebarea fundamentală nu este cât conţinut decorativ e împrăştiat ca motivaţie perisabilă, ci dacă rejucabilitatea e în primul rând susţinută de o experienţă suficient de valoroasă.

E un joc de căpătâi? În niciun caz. E un joc foarte bun şi reprezentativ pentru genul din care face parte? Discutabil, tind să înclin către nu. Cu menţiunea că e un titlu atrăgător, destul de fluent, excelent optimizat, fidel universului şi eclectic în design. Sărac, şablonat şi anost când vine vorba de mecanică şi drept urmare recomandat mai degrabă gamerilor casual, preferabil fanilor de moarte a tuturor ipostazelor în care a fost surprins Spider-Man de pe vremea oceanelor precambriene.