Stranglehold Review

Stranglehold Review

   Când la modă erau filmele cu „karate”, toţi ne doream la un moment dat să fim Van Damme sau Bruce Lee. Noua generaţie de astfel de pelicule a purtat clar amprenta lui John Woo, regizor ce a adus câteva noutăţi genului (fără a-l revoluţiona), produsele sale fiind mereu cel puţin distractive. Din colaborarea acestuia cu Midway a rezultat o oglindire a filmelor sale în ograda jocurilor, dar cu un plus evident de interactivitate, pentru a permite jucătorilor să devină starurile acţiunii.
       Stranglehold poate fi considerat urmaşul spiritual pentru Hard Boiled, film lansat în 1992, cu Chow Yun-Fat în rolul inspectorului Tequila, un poliţist neînfricat care foloseşte metode neortodoxe pentru a lupta cu crima organizată. Povestea este una clasică: iubita poliţistului este fiica unui mafiot, dar ei au o iubire neprihănită. La un moment dat iubita dispare şi mafiotul transmite un mesaj în limbaj Morse folosindu-se de coastele poliţistului ca mediu de comunicare, dar după 18 ani aleasa poliţistului reapare, alături de copilul celor doi.
       Desigur, pentru a avea parte de un motiv de a ne pune pe omorât mafioţi, iubita şi copilul sunt răpiţi de o grupare rivală şi astfel intrăm într-un cerc în care inspectorul Tequila ba omoară nelegiuiţi dintr-o grupare, ba negociază cu cealaltă, ba are nelipsitele flash-back-uri care completează povestea. Trebuie aruncat în foc şi colegul de la secţie care acum este sub acoperire şi despre care nu ştii sigur dacă a trecut de partea cealaltă a legii, precum şi şeful care te ameninţă cu excluderea din poliţie, lucru care nu face decât să te îndârjească şi mai mult.

       Aşadar, avem de-a face cu un scenariu absolut banal, care nu reprezintă decât pasul de pornire către adevăratul motiv pentru care merită jucat Stranglehold: acţiunea. Odată cu primele trailere din joc s-a putut observa folosirea bullet-time-ului, deci a fost repede catalogat drept o clonă de Max Payne, lucru parţial adevărat. Totuşi, s-a recurs la îmbunătăţirea sistemului, astfel că acesta este activat automat în momentul în care execuţi una dintre multiplele scheme sau sărituri posibile şi în cătarea armei se află un inamic. Se poate activa această încetinire a timpului şi manual prin apăsarea butonului dreapta al rozătorului, dar în general acest lucru nu este necesar pentru că jocul gestionează bine şi de unul singur acest sistem.
       Pe lângă Tequila-time (nume dat de producători bullet-time-ului) există şi patru „Tequila bombs”, sau abilităţi speciale. Toate se bazează pe acelaşi „combustibil”, astfel că dacă omori inamici într-un mod mai stilat sau printr-o combinaţie mai complexă, ai mai multe posibilităţi de folosire a abilităţilor. Prima dintre ele este foarte folositoare şi permite însănătoşirea personajului. Cea de-a doua oferă posibilitatea de a te concentra pe un singur adversar si îi poţi pune un glonţ între ochi, camera urmărind traiectoria proiectilului până la adversar, iar ceea ce urmează este o animaţie personalizată în funcţie de locul ales pentru impact. A treia este una dintre cele mai folositoare, numită Barrage, ce permite ca „la supărare” inspectorul Tequila să devină imun la gloanţele inamicilor pentru o perioadă scurtă de timp şi să doboare tot ce-i stă în cale, o metodă foarte bună de a te debarasa de o cameră plină de băieţi cărora le-a plăcut mai mult Beretta decât Shakespeare. A patra şi cea mai spectaculoasă abilitate face ca inspectorul nostru să se învârtă ca un titirez şi sa tragă în toate direcţiile, în timp ce porumbei albi zboară în jurul bravului poliţist, astel că poţi scăpa de hoarde întregi de mârşavi fără să apeşi pe trăgaci, Tequila descurcându-se singur în acest caz.

     Pentru a continua în stilul clasic al renumitului regizor asiatic, acţiunea se petrece în medii previzibile pentru fanii filmelor sale. Dăm astfel peste piaţa de peşte dintr-un cartier rău-famat, unde inamicii apar de pe scări de incendiu şi din spatele gardurilor de sârmă, precum şi de după tarabele de legume-fructe ale aprozarelor ambulante, apoi facem o incursiune către docuri, unde pe lângă locuinţele lacustre şi pline de rugină mai avem ocazia să aruncăm în aer şi nişte vase de mare tonaj. Odată cu urmărirea firului acţiunii ne vom muta în parcări subterane, apartamente de lux, zgârie-nori, cazinouri şi cam toate locaţiile la care ne-am aştepta de la un astfel de film/joc.
       Deşi nu zgârie retina prin originalitate, locaţiile au marele avantaj că pot fi distruse bucăţică cu bucăţică într-un mod cu adevărat spectaculos, fiind şi realizate destul de bine. Poţi trage în piedestalurile statuilor pentru a le dărâma peste adversari, te poţi ascunde după coloane, dar acestea se distrug în faţa barajului susţinut de gloanţe şi te poţi trezi că mai eşti apărat doar de o cărămidă care se va face curând praf. Mesele pot fi folosite pentru apărare, vazele se sparg de pereţi, geamurile se fac ţăndări, tot ce ar putea fi distrus se comportă după cum ne-am aştepta (desigur, cu un pic mai mult dramatism şi stil, aşa cum îi stă bine oricărei lucrări supervizată de John Woo). Există locaţii unde am putea spera că putem distruge ceva, dar care se rezistă cu stoicism obuzelor, deoarece jocul îşi păstreze liniaritatea, o altă caracteristică destul de previzibilă din trailere şi un loc unde producătorii nu au putut (sau nu au vrut) să inoveze foarte mult.
       Unele dintre puzzle-uri se bazează pe interacţiunea cu mediul, dar care în general se reduc la distrugerea unor bârne de lemn care permit deblocarea unor căi de acces sau care pur şi simplu provoacă prăvălirea de bolovani uriaşi peste „galeria” rivală (aici se simte influenţa Havok-ului, care este totuşi folosit cu bun simţ şi cumpătare, chiar dacă împuşcarea unei bârne devine repetitivă la un moment dat).

       Mediul mai poate fi folosit şi pentru scheme de karate/skateboarding fără roţi, astfel că unele porţiuni ale locaţiilor, precum balustradele sau balcoanele, strălucesc într-un mod nenatural când inspectorul se apropie de ele, ceea ce ne dă de înţeles mură-n-gură că putem face o alunecare pe ele sau ne putem propti pentru o mişcare de mare efect. Iar dacă un adversar se rătăceşte în zona noastră vizuală în acel moment beneficiem de steluţe pentru „stylish kill”. Cam ca la grădiniţă, doar că acolo se acordau steluţe pentru spus poezii şi desenat case precum cele din reclamele la credit ipotecar, nu pentru umplut de sânge podelele cazinourilor ilegale.
       „Kill-urile stilate” se transformă în puncte de stil şi cu acestea se pot cumpăra anumite bonusuri dintr-un meniu configurat precum un bar în spatele căruia se află chiar John Woo, în varianta sa digitală. Oferta este variată, de la artwork-uri cu nivelurile care nu au ajuns până la urmă în joc până la scene video care arată felul în care au fost realizate animaţiile faciale sau sistemul de interacţiune cu mediul. Există şi posibilitatea de a cumpăra skin-uri pentru multiplayer, dar pentru a juca în pielea lui Woo ar fi trebuit să consum aproape toate punctele realizate pe parcursul jocului.
       Single-player-ul nu este foarte lung şi jocul poate fi terminat fără mari probleme în sub 10 ore de gameplay. Există o creştere naturală a dificultăţii pe parcursul capitolelor, astfel că dacă la început totul poate fi rezolvat cu câteva sărituri şi o grămadă de apăsări ale butonului de foc, de la jumătatea poveştii încolo, folosirea abilităţilor speciale devine absolut necesare, fără ele unele părţi fiind foarte greu de depăşit. După fiecare nivel în care trebuie să curăţăm de mai multe ori aceeaşi cameră de inamici care se respawnează dupa un script bine stabilit, ajugem la boss, personaje conturate clar şi care se folosesc în general de arme specifice. Luptele cu bosii durează destul de mult şi nu sunt foarte uşoare, astfel că există un sentiment de uşurare după fiecare astfel de victorie, moment în care se termină şi nivelul respectiv, astfel că ne putem bucura de apariţia unor noi medii de joc.