Cornel Nistorescu:Noaptea Învierii

Joi după-amiază, înfigeam nuielele de salcie verde lângă crucile bunicilor și străbunicilor. Unul dintre morminte nu mai avea niciun semn. Doar un prun sălbatic lângă care puneam o nuia cu câteva flori galbene legate pe la mijlocul ei. Mama spunea că acolo ar fi trebuit să fie mormântul străbunicii, pe care n-o cunoscuse nici ea, deși, la fel de bine, s-ar fi putut să se odihnească puțin mai încolo. Seara târziu, turnam puțină apă la flori și la nuiele, inclusiv la străbunica, devenită, după trecerea anilor, doar un nume și o nuia de Paști. În Vinerea Mare, ai casei nu beau nici apă. Abia după asfințitul soarelui se așezau la masă și, printre îmbucături, mai scăpau câte o vorbă despre slujba preotului sau despre cel venit la biserică fără haine de sărbătoare.

Sîmbăta, ne trezeam cu noaptea în cap. Trebuia mers la turmă pentru adus mielul, aprins cuptorul, măturat curtea, ținut de vasul cu aluatul de cozonaci pentru a frământa mai ușor, vopsitul oălor în fiertura de coji de ceapă, ouă cu frunză de pătrunjel învelite în ciorapi vechi și puse la fiert, pregătit buchetul de flori sălbatice pentru mama, pe care trebuia să-l aibă la îndemână la înconjurul bisericii, ascuțit lumânările, curățatul pantofilor și lustruirea lor, spălatul pe cap în ordinea știută, adică, cel mic primul și fuga la culcare, și mama ultima, după ce termina cu toate de rânduit.

Nu era ceas în casă. Ne trezeam după cântatul cocoșilor. În câteva minute se auzea și vocea unui vecin care avea un orologiu vechi, de la cefereu. Mama punea mâncărurile la fiert, întețea focul, ne controla hainele și ne verifica la batistă, mărunțiș de pus în tavă, lumînare, flori, lista morților și oul roșu de ciocnit pe pajiștea cimitirului. De obicei, eram primul. Ieșeam în curte să leg câinele și să-i aștept! Nopțile de Înviere au o înălțime copleșitoare. Se vede până dincolo de lume, cu stele tremurând, de parcă s-ar fi ridicat din mugurii de salcie și n-ar fi apucat să se coacă. Gâlgâitul apei în iarbă și cântecul brotăceilor erau singurele note pe care natura cânta discret propria-i deșteptare. Pe drum se mișcau umbrele celorlalți țărani ardeleni porniți spre biserică, un amestec de șoapte și pietriș scrâșnit sub tălpi ca la osia universului.

Mă țineam de mâna mamei, la un pas în urma mersului țanțoș al tatălui, mândri că ajungem la Înviere înaintea celorlalți. Pe lângă zidurile bisericii așteptau și alții, a venit părintele, a venit, i-am văzut trăsura, mai așteaptă puțin să scoată prapurii și începe. Și de la o lumânare se aprindeau celelalte și înconjurul bisericii era ca o pregătire a umbrelor pentru bătutul în porți și deschiderea ușilor, când redeveneam oameni luminați de credință. Bărbații se așezau în față, lângă altar, iar femeile la locul lor, ca într-o galerie de ființe muncite și stinse de povară. Copiii respectau aceeași așezare în spațiu. Băieții lângă bărbați, fetele lângă femei. Era păcat și să întorci capul. Și, în biserica rece, cu dușumelele curate, încă umede, în fața icoanelor reci, continua cea mai înaltă noapte a anului care se încheia dimineața, pe răsăritul soarelui, cu pasca împărțită dintr-un vas ce părea de argint. Niciodată în dimineața de Paște nu a plouat. Întotdeauna, cerul arăta ca pregătit de Înviere, iar natura gata să participe și ea la sărbătoare. O auzeai cum se urnește din toate încheieturile pentru a se trezi în aceeași noapte cu Hristos. O singură dată a nins. Numai tata își aducea aminte. Nu l-am crezut până când am citit pe coperta interioară a unui Tetraevangheliar. „Să se știe că în dimineața asta de Paști au căzut potop de ninsoare cum nu s-a mai văzut și asta e semn rău că va fi război sau altă nenorocire“.

Primul lucru pe care-l făceam după slujbă era să ciocnim ouăle pe furiș. Apoi, să alergăm la nuielele morților pentru a vedea ale cui flori s-au ofilit. Se spunea că acela va pleca primul. Nuiaua pe are o puneam la prunul bunicii era întotdeauna verde. Poate pentru că nu era acolo sau poate pentru că-i plăcuse prea mult viața și peste ea creștea o iarbă deasă și cărnoasă la fir. Niciodată nu am fost și nu suntem atât de curați ca în noaptea Învierii. Pentru fiecare dintre noi, ea rămâne cea mai luminată dintre toate. O purtăm în noi și în fiecare vine din altă parte.