The Darkness II Review

The Darkness II Review

Titlurile din seria Batman sunt probabil cei mai cunoscuţi reprezentanţi ai benzilor desenate pe PC sau console; originalul The Darkness (apărut doar pe console) oferea şi el un amestec destul de interesant de FPS şi senzaţia de aventură, misiuni secundare şi o poveste întunecată chiar interesantă. Protagonist atunci, ca şi acum, este Jackie Estacado, mafiot şi posesor al unor puteri demonice cel puţin suspecte, moştenite de la tatăl sau. De la asasin al crimei organizate, Jackie ajunge până la urmă şeful propriei familii mafiote, dar nu fără a trece şi printr-o serie de evenimente dramatice.

The Darkness II reia aventurile lui Jackie dintr-un moment în care el reuşise să-şi controleze puterile de ceva ani şi se descurca foarte bine şi fără ele. Jocul nu se chinuie cu prea multe introduceri, pur şi simplu te aruncă în mijlocul unui schimb înverşunat de focuri într-un restaurant deţinut de Jackie. Atacul neaşteaptat s-ar fi terminat cu o înmormântare dacă Jackie n-ar fi acceptat încă o dată oferta de nerefuzat a demonului său personal: The Darkness nu-l lasă să moară, îi reface corpul şi îi oferă posibilitatea să folosească cele două braţe demonice în acelaşi timp cu armele de foc. Revenit la folosirea „chestiei” lui, aşa cum se exprimă delicat acoliţii lui, Jackie porneşte pe urmele misterioşilor atacatori; din păcate, povestea este extrem de scurtă şi nu sare de 6 ore chiar şi cu nivel de dificultate ridicat.

Cum era de aşteptat, cele două braţe monstruoase sunt sarea şi piperul acţiunii. Cu unul zdrobeşti inamici şi obiecte din decor, iar cu celălalt apuci oponenţi şi le smulgi capete, picioare, mâini şi mai ales inimi, metoda jocului de a te ţine în viaţă. Poţi arunca ţevi pentru a trage în ţeapă inamici sau îi apuci cu un braţ, îi înfăşori şi îi ţii aşa până te decizi în ce direcţie îi sfâşii. Sau le smulgi inima.

Varietatea mişcărilor creşte pe măsură ce înaintezi în poveste (orice inamic răpus îţi aduce esenţă „întunecată”) şi le cumperi de la altarele întâlnite în diverse zone. Singurul lucru bun al faptului că jocul este foarte scurt e că nu apuci să te plictiseşti de aceste mişcări pentru că sunt cam singurele interesante; în rest, The Darkness II a renunţat la misiunile secundare din predecesor pentru a se limita la niveluri mici, scurte şi extrem de limitate în privinţa posibilităţilor de gameplay.

Toată şmecheria cu aceste puteri este că funcţionează doar pe întuneric. Cum dai de lumină, fie ea soare sau neon, braţele se retrag înfricoşate şi totul în jurul tău devine alb-negru. În astfel de condiţii e aproape imposibil să te orientezi, iar apariţia la un moment dat a inamicilor cu lămpi portabile (sau folosirea farurilor unor maşini) aduce nişte varietate. Chiar şi aşa însă, poţi înainta „orbeşte” trăgând cam în toate direcţiile fiindcă sigur nimereşti pe cineva; jocul nu se zgârceşte la cantitatea de carne de tun aruncată în luptă.

De asemenea, ceva mai dificili sunt inamicii cu armură şi scut care nu pot fi apucaţi cu braţele, ci trebuie întâi împănaţi bine cu gloanţe. Nu lipsesc nici luptele cu boşii, dar în afară de o bară de viaţă supradimensionată şi ajutoare destul de numeroase, aceste confruntări nu reprezintă cine ştie ce provocare. Trebuie doar să te asiguri că ai muniţie din plin şi destule cadavre în jur să mai înfuleci nişte inimi. Cu gura închisă, da? Spre final apar şi ceva soldaţi cu puteri supranaturale, plus monştri scoşi din adâncurile Iadului, dar nimic extrem de dificil. Finalul poveştii vine şi cu posiblitatea unei alegeri (bună sau rea, să zicem) şi deblochează un mod Plus în care poţi relua partea single-player cu toate puterile obţinute până la acel moment.

Pe lângă mişcările variate şi animaţiile pline de sânge şi resturi anatomice, mai ai şi un ajutor, un fel de gremlin care ţopăie pe lângă tine şi îţi zice maimuţă (the Darkling). Comentarille sale sunt însă extrem de amuzante, astfel că apelativul nu devine nicio secundă jignitor; mai este şi foarte util pentru că îl poţi arunca peste oponenţi sau sare singur în spatele inamicilor şi apoi face pipi pe cadavrele lor, probabil într-o manifestare extremă a bucuriei de a fi scăpat cu viaţă. În două secvenţe chiar şi joci cu el, The Darkness II încercând şi ceva momente stealth: creatura moare aproape pe loc dacă dă de lumină şi este şi foarte vulnerabilă la gloanţe. De aceea e mai sănătos să te strecori în întuneric şi să execuţi inamici pe la spate, într-o serie de mişcări cel puţin la fel de sângeroase ca ale lui Jackie: tăiatul jugularei sau scosul ochilor.

Povestea completează foarte bine arsenalul de mişcări sângeroase şi combinaţia cu puşti, pistoale şi mitraliere, dezvoltându-se nu doar în campania single-player, ci şi în multiplayer. Din păcate, AI-ul nu prea se omoară (sic!) cu gânditul, aruncându-se binevoitor în faţa gloanţelor; reacţiile sunt slabe şi de multe ori am reuşit să mă apropii pentru execuţii cu mâinile goale. Scriptarea nivelurilor este mai mult decât previzibilă, iar valurile de inamici apar mereu din acelaşi loc, ceea ce îi transformă într-un fel de ţinte de carnaval.

Multiplayer-ul a fost denumit Vendetta şi constă în misiuni cooperative în patru jucători, online sau offline. Obiectivele din cele aproape două ore de campanie multiplayer se împletesc cu cele din single-player, jucătorul intrând în pielea unuia dintre cei patru asasini plătiţi ai familiei care îndeplinesc ordinele lui Jackie. Astfel, dacă în single-player ştii că oamenii lui Jackie trebuie să-l găsească pe Johnny Powell şi să-l aducă viu, în multiplayer chiar te duci să-l recuperezi. Cei patru asasini au fiecare mişcările specifice şi un arbore de puteri diferit, iar acum nu mai consumi inimi pentru a-ţi reface viaţa, ci le distrugi cu ajutorul unei arme îmbibate cu Darkness (pistol, sabie, staff).

Există  şi posibilitatea unor meciuri rapide, dar n-am prea găsit jucători în acea zonă, majoritatea preferând partea de campanie. Dacă nu găseşti aliaţi umani, poţi merge şi offline, dar dezavantajul e că eşti singur şi n-are cine să vină să te „învie” dacă e cazul.

Partea vizuală respectă tonul benzilor desenate, totul fiind înconjurat de o fină linie neagră, dar nu se poate discuta de un nivel ridicat al detaliilor nici în joc, nici în cut scenes; în schimb, personajele sunt foarte bine realizate şi între misiuni poţi sta de vorbă cu ele în casa lui Jackie. Vocile şi dialogurile sunt excelente, la fel şi sunetele şi coloana sonoră. Nivelurile, chiar dacă mici în dimenisuni, sunt variate (restaurantul de început, depozite, un parc de distracţii abandonat ş.a.m.d) şi destul de colorate, iar în diverse colţuri sunt răspândite artefacte ce conţin Darkness, numai bune de colecţionat.

The Darkness II este într-adevăr scurt, dar reuşeşte cât de cât ceea ce şi-a propus: câteva ore de divertisment pentru o după-amiază ploioasă de primăvară în compania unor personaje interesante, a unei poveşti macabre şi, mai ales, alături de două braţe demonice cu un apetit insaţiabil pentru inimi.