Torchlight II Review

Torchlight II Review

Urăsc gândacii. Mai ales ăia de bucătărie. Şi ciupercile au râs de mine. Iar trolii aveau ciocane uriaşe, plus că turelele dwarfilor mai că m-au lăsat fără fustiţă. Pardon, armură. Lupii fantomatici parcă au fost ceva mai drăguţi, vârcolacii în schimb s-au prezentat la apel cu nişte gheare impresionante şi l-au făcut pe Tzucu să o ia la goană. Dar m-am răzbunat pe nişte piraţi şi zombie, viespi şi lilieci, crabi şi scarabei, șobolani şi salamandre, plus o salată de spori cu garnitură de gargui.

Şi nici n-am ajuns la boşi, la manticore-ul ăla imens care… lasă că vezi şi singur. Dacă supravieţuieşti până acolo, evident. Drumul e lung, spinos, sinuos şi plin de pericole, ce putea fi mai bun? Evident, o grămadă de loot şi o poveste care să completeze Torchlight II – copilul teribil ce a ameninţat supremaţia Diablo şi foarte probabil a câştigat inimile multor pasionaţi de RPG-uri pline de acţiune.

Torchlight II nu se omoară foarte tare cu povestea, continuând în detalii destul de zgârcite problema corupţiei din primul joc. Alchimistul s-a trezit influenţat tocmai de misterioasa boală pe care încerca să o elimine şi acum este convins că a mai rămas o singură metodă de a eradica Răul. Chiar dacă prea multe detalii nu primeşti prin intermediul ecranelor de text (doar parţial susţinute de voci), există de ajuns ca să te simţi motivat să treci la măcelul generalizat din cele patru acte.

Faţă de predecesor, Torchlight II trece mult peste un singur oraş şi numeroasele niveluri din singura subterană adiacentă. Cele patru acte se petrec în zone mult mai largi, în spaţii deschise presărate cu o serie de subterane variate la rândul lor. Iar în afară de misiunile principale mai apar şi o serie de quest-uri secundare unde NPC-urile oferă recompense destul de interesante. Şi, chiar dacă aparent o astfel de misiune undeva prin actul III ar putea părea o pierdere de vreme, să nu o rataţi; timpul o să vă demonstreze că nu ați bătut drumul de pomană.

Cine sa fiu?

Ca în orice RPG, extrem de importantă este alegerea clasei, iar oferta vine cu patru opţiuni şi abilităţile aferente:

• Outlander-ul se bazează pe lupte de la distanţă, folosind tot felul de arme de foc, arcuri sau arbalete;
• Inginerul are o preferinţă pentru arme uriaşe, lente şi cu efecte devastatoare, plus că poate chema în ajutor tot felul de drone, roboţi şi turele;
• Embermage-ul, aşa cum sugerează şi numele, mânuieşte cu mult succes cele patru elemente şi globurile de foc sau ploaia de gheaţă sunt floare la ureche;
• Berserker-ul este nebunul familiei, posedat de un lup care îl trimite într-o frenezie de lovituri, cu salturi direct în mijlocul inamicilor; evident, amploarea măcelului e subliniată de accentul pe melee.

Indiferent de alegerea făcută, este extrem de important faptul că limitările de clasă sunt minime. Există o serie de obiecte ce pot fi purtate doar de anumite personaje, dar cantitatea este redusă faţă de uriaşa invazie de arme, armuri şi nestemate care să le îmbunătăţească proprietăţile. Tot ce trebuie să faci este să îndeplineşti criteriile pentru a purta ceva, iar jocul este generos şi la acest capitol: un anume obiect poate fi purtat dacă ai nivelul necesar SAU o anumită combinaţie de nivel la skill-uri; în acest fel, poți purta un coif de nivelul 40 de exemplu, chiar dacă nu ai ajuns încă acolo, dar ai Strength 38 şi Dexterity 35.

Ca şi Diablo, Torchlight II oferă posibilitatea de a „încrusta” diverse cristale în arme şi armuri pentru a le aduce un plus de valoare în lupte. Nici la acest capitol nu duci lipsă de pietricele colorate: galbene, albastre, verzi, roşii, mov, fiecare cu un bonus pentru sau contra otrăvii, gheţii, pentru viaţa eroului sau furând-o de la inamici, îmbunătăţiri pentru procentajul de lovituri critice sau la damage în sine ș.a.m.d.

Singura limitare în acest caz este combinarea de cristale cu obiecte de nivel similar, astfel că nu poti pune o nestemată cu 300 viaţă de nivel 35, de exemplu, pe un obiect de nivel 10; pur şi simplu se evită astfel exploit-urile din partea celor care ar păstra cel mai bun loot pentru final (sau pentru New Game Plus).

Fiecare clasă are o bară specială (Charge Meter) care se umple pe măsură ce omori şi oferă câteva secunde de nebunie totală. Evident, şi această bară are o abilitate dedicată pe care o poţi creşte în nivel, dar personal mi s-a părut cu adevărat utilă doar pentru Berserker. Şi celelalte clase o folosesc cu succes, dar combinaţia cu alte opţiuni legate de furia oarbă a eroului o transformă într-o adevărată maşină de lovituri critice.

Cu ce mă îmbrac?

O eternă problemă feminină. Am un dulap plin de ţoale şi nimic nu-mi mai place. Iar afacerea se potriveşte ca o mănuşă în Torchlight II: la tot pasul pică peste tine tone de săbii, topoare, cuțite, arcuri, arbalete, pistoale, puşti, fierăstraie imense, ciocane cât casa, mănuşi, apărătoare de picioare, coifuri, armuri, lanţuri sau inele cu tot felul de bonusuri.

Toate pot fi îmbunătăţite cu ajutorul cristalelor, iar comercianţii dedicaţi pot recupera fie obiectele, fie nestematele din ele dacă ai chef să le foloseşti în altă parte. De asemenea, există şi un Enchanter care poate creşte obiectele separat în nivel (1, 3 sau 5 niveluri) pentru a le îmbunătăți atributele principale; ai liber şi la experimente, pentru că poţi combina patru obiecte ca să obții altceva conform unei reţete sau cum crezi că ar ieşi ceva bun. Din păcate, cristalele nu pot fi combinate între ele pentru a crea unul mai mare şi mai bun, dar jocul explică asta prin faptul că tehnica a fost pierdută demult în negura timpului (cine ştie, poate un DLC o va redescoperi într-o subterană uitată de vreme, dar nu de monştri… ).

Tot ca în Diablo, obiectele sunt împărţite pe culori – cele gri cele mai banale, normale şi obişnuite, dar utile la început, cele verzi, apoi mov şi portocalii pentru unice. Dacă ar putea fi ceva negativ de zis, nu cantitatea ar fi o problemă, ci faptul că primeşti prea multe unice şi sunt extrem de multe seturi, ceea ce cam strică ideea de „unic” şi „rar”. Adică după o tură de joc, am umplut tot cufărul de seturi şi părţi din seturi, cam vreo 10 unice excelente (dar cu nivel prea mare pentru a le purta pentru moment) şi câteva cristale şi ochi speciali. De aici se evidenţiază şi faptul că inventarul este mic, chiar dacă te apuci să mai foloseşti şi cufărul comun (de unde mai multe personaje pot folosi obiecte), eventual chiar o parte din rucsacul animalului de companie.

Luptele sunt pentru pisici

Da, animalul de companie a revenit în forţă, nu doar ca ajutor de nădejde în lupte, dar şi ca spaţiu suplimentar pentru a depozita diverse obiecte. De asemenea, îl poţi trimite în continuare în oraş pentru a vine surplusul şi a aduce poţiuni şi pergamente, dacă ai nevoie. Ca şi tine, pisica, pasărea, pantera, câinele sau șopârlozaurul (printre altele) cresc în nivel şi poartă obiecte dedicate (zgardă şi două medalioane), iar zonele de pescuit sunt în continuare prezente.

Promiţător, secret, normal în oricare din cele patru oraşe,  pescuitul aduce prin intermediul unui fel de joculeţ tot felul de peşti care transformă temporar animalul de companie într-un monstru sau oferă tot felul de obiecte la întâmplare. Deşi ar putea părea stupid şi aiurea să te opreşti sa pescuieşti aşa, din senin, de fapt aceste momente chiar mi s-au părut bine venite după cursa nebună de lupte peste lupte.

Despre monştri… numai de bine. Mulţi. Fioroşi. Mulţi. Foarte mulţi. Grupuri încrâncenate care vin peste tine, zboară, se teleportează, îţi dau cu ciocanul în cap şi te tăvălesc, apar din vizuini şi din copaci, sar de pe stânci şi trag cu ghearele, colţii şi săgeţile de și în tine, poate poate renunţi şi mori.

Severitatea decesului prematur depinde şi de bifarea opţiunii Hardcore (disponibilă indiferent de nivelul de dificultate ales), ceea ce înseamnă că odată răpus, rămâi aşa şi trebuie să reîncepi jocul. Dacă nu, ai trei opţiuni: revii în oraş, nu te costă nimic; revii la intrarea în zona unde ai dat colţul, te costă nişte aur; revii exact în locul decesului, te costă o grămadă de bani. Nicio penalizare de experienţă sau abilităţi, dar şi buzunarul poate să te doară la un moment dat, mai ales dacă intri în vreun colţ dificil.

Chiar şi pe nivelul normal de dificultate, unele momente pot fi o problemă, mai ales când vorbim de boşi. Aceştia vin în toate formele şi mărimile, producătorii aruncând în luptă orice le-a trecut prin cap, iar uriaşii cu ciocane, cu aripi, cu gheare, colţi şi furtuni de foc nu precupeţesc eforturi, nici găşti uriaşe care să-i ajute.

Unii nu pot fi uciși decât dacă le omori ajutoarele, alţii se teleportează când ţi-e lumea mai dragă, dar cei mai mulţi îndură lovituri peste lovituri până ce le vii de hac. Boşii intermediari (cei mov) sunt ceva mai uşor de eliminat, dar obişnuiesc să se adune în grupuri, ceea ce face treaba şi mai grea. Există şi unele altare speciale, unde simpla atingere provoacă aparitia a valuri de inamici, iar unele misiuni te pun într-o arenă dedicată ca să-ți testeze rezistenţa.

Pe de altă parte, camera îşi mai face de cap prin colţuri şi blochează vederea, iar formele roşii ale inamicilor nu sunt tocmai ideale pentru a putea scăpa de ei. Mai mult, chiar şi în mijlocul unei camere goale, luptele la grămadă pot deveni total haotice (şi cu atât mai mult în cooperativ), fiecare cu magie, cu activarea abilităţilor, că nu mai ştii ce se întâmplă şi doar apeşi furios pe şoarec. Totuşi, astea sunt mofturi, pentru restul e o bucurie a măcelului enormă, abia aştepţi să treci la colţul următor, la grupul de gândaci şi la gândacul-şef.

Deşert sau junglă?

Fiecare parte din Torchlight II este diferită, de la tabere si oraşe până la peşteri şi turnuri pe mai multe niveluri. Ai vegetaţie luxuriantă, mlaştini, un deşert care cumva reuşeşte să nu pară gol şi trist, peşteri pline de păianjeni şi turnuri ale dwarfilor împănate de turete mobile şi mitraliere care te golesc de viaţă ca nişte căpuşe înfometate.

Designul poate părea copilăresc, dar încorporează foarte multe detalii dacă te uiți de aproape, chiar dacă nu se poate spune că avem o grafică de ultimă oră. Prea puţin contează însă, fiindcă tot background-ul contribuie la atmosferă, chiar dacă te strecori printre ruinele unui sătuc ars sau prin coridoarele unui palat plin de fantome maelfice.

Coloana sonoră aminteşte foarte mult de Diablo, dar are accente puternice exact acolo unde trebuie; în plus, a fost oferită gratis, aşa că poţi să asculţi oricând vreo melodie care ţi-a atras atenţia în mod deosebit. Din păcate, nu toate dialogurile sunt vorbite – NPC-urile principale au cuvinte de spus, dar în rest auzi doar urlete, răgete, mormăieli şi icnetele fioroase ale propriului personaj. Din când în când şi animalul de companie mai are ceva de zis, iar un mieunat simpatic în timp ce pescuieşti e de-a dreptul excelent.

Tehnic vorbind nu am avut niciun fel de probleme, chiar dacă uneori camera îşi mai face de cap. Dar e mai important că vrei să ajungi la nivelul maxim (100), ca apoi să întreci limita până la 105 dacă îți cumperi hărţi speciale pentru asta după ce termini jocul măcar o dată. De asemenea, Torchlight II vine şi cu multiplayer, în LAN sau online pentru maxim şase jucători, pentru LAN party-uri ca-n vremurile bune.

Monştrii îşi scalează nivelul în funcţie de câţi aventurieri intră în luptă, dar există şi unele elemente cam stângaci realizate sau chiar lipsă la apel. NU ai cum să vezi cine e online înainte să te apuci să alegi pe server care joc e cel deschis de amicul de la trei; nu ai cum să pui obiecte în fereastra de chat pentru a face schimb, ci ai o fereastră separată, dar măcar fie jucător are loot dedicat la un boss pentru a evita furturile.

Astfel, Torchlight II e jocul care te face să rânjeşti cu gura până la urechi când vezi un ecran plin de aur, topoare, săbii şi cristale colorate printre cadavre monstruoase. E jocul care se comportă cam cum cred eu că ar fi trebuit să fie în unele locuri Diablo III. Iar pe lângă asta, n-are nevoie de conexiune permanentă la Internet şi îl doare în cot de piraterie, fiindcă are LAN și oferă divertisment de calitate la doar 19 euro. Iar aşa ceva nu se ratează.