Velvet Assassin Review

Velvet Assassin Review

Cu toate că până acum am văzut numeroase jocuri ce au avut ca punct de plecare cele două războaie mondiale, producătorii tot nu se lasă păgubaşi. Pentru unii e semn rău, pentru alții e chiar de bine, mai ales dacă sunt şi pasionați de acea perioadă.

Majoritatea acestor titluri se încadrează fie în categoria FPS-urilor, fie în cea a strategiilor, celelalte genuri fiind slab reprezentate. Prin urmare, nu mică mi-a fost mirarea când am dat peste un “World War 2 Stealth Action”, pe numele său Velvet Assassin, ce doreşte să ne introducă în lumea spionajului din acea perioadă.

Prototipul femeii spion

Studiourile germane Replay s-au inspirat din povestea reală a lui Violette Szabo, o englezoaică ce și-a pus în primejdie viața activând ca spion pe teritoriul nazist, fiind într-un final decorată pentru merite deosebite. Aşa că nu a fost nevoie de mai mult pentru a născoci o eroină (cu numele schimbat în Violette Summer) care să îmbine agilitatea lui Garret, eroul din seria Thief, cu abordarea mai tehnologizată a lui Sam Fisher din seria Splinter Cell.

Povestea este prezentată prin flashback-uri, o metodă deopotrivă interesantă, dar și una care poate crea confuzii dacă nu e folosită așa cum se cuvine. În cazul de față, ea oferă atmosferei un feeling unic.

Protagonista se află pe patul de spital și își aduce aminte (chiar visează) ce s-a întâmplat înainte ca ea să ajungă în acea stare. Astfel, fiecare misiune (mai puțin ultima), este văzută ca o amintire vagă. Din când în când, niște viziuni o ajută să desluşească mai multe detalii, ducând astfel jocul uneori în sfera irealului.

Deși povestea în sine nu spune mare lucru, iar misiunile nu prea au legătură între ele, neexistând o continuitate clară, nu se poate spune că elementele narative nu se îmbină decent. Sunt niște amintiri, iar faptul că acestea mai sar peste niște explicații sau zile nu afectează atmosfera per ansamblu.

Furișează-te și scoate cuțitul

Trecând peste partea narativă care nu ne prea întrerupe de la îndeletnicirea principală, ajungem la stealth și la tot ceea ce implică acest lucru. În primul rând, eroina noastră nu prea e bună de nimic fără întuneric. În schimb, umbra e cea mai bună prietenă ei, iar în majoritatea cazurilor aceasta te apără de ochii vigilenţi ai inamicilor cât se poate de bine.

Spre deosebire de alte titluri ale genului, Velvet Assassin e structurat astfel încât să omori un număr considerabil de adversari, nu să-i cruți și să treci mai departe. De ce? Din două motive. Primul este că de multe ori ai nevoie de o cheie pentru o anumită ușă și nu știi care dintre gărzi o are, iar al doilea pentru că e mai ușor de trecut în multe situații dacă elimini patrulele rând pe rând, făcând curat în zonele înțesate de acestea.

Asta nu ar fi neapărat o problemă, ura lui Violette pentru germani e de înțeles, luând în calcul la ce scene a asistat şi prin ce a trecut, dar ar fi fost frumos să existe și posibilitatea de a asasina doar un număr minim de germani, pentru a ne mândri și noi cu abilitățile noastre de spioni.

Măcar putem fi mulțumiți că metodele de asasinare sunt variate și bine realizate la nivel de animații. Ca mod standard, îî omorâm furișându-ne pe la spate și înfigându-le cuțitul în diverse părți ale corpului (aici sunt niște animații artistice, cu mișcări rapide, ferme și precise). Sunt însă și alte metode de a face același lucru fără a ne păta de sânge. Cel mai frumos e când 2-3 gărzi se adună la un loc după rutinele de patrulare. Dacă unul dintre ei are o grenadă la cingătoare, o putem activa la momentul potrivit și aceasta îi va spulbera pe toți. Pe lângă asta, gărzile mai pot fi incendiate, electrocutate, otrăvite sau aruncate-n aer, depinde de ce avem la dispoziție în jurul nostru.

Fiind un joc bazat pe stealth, sistemul de tragere cu cele câteva arme de foc nu este tocmai cel mai bun posibil. Nu e neapărat un dezastru, însă necesită atenție sporită.Violette e fragilă și în general e bine să se încerce eliminarea prin headshot când ținta e staționară, asta pentru că atunci când fug, gărzile sunt foarte greu de nimerit. Iar după ce un inamic a murit, așteptăm în umbră ca alții să vină, să caute și la un moment dat să se oprească, lăsând loc momentului oportun de a trage. Această metodă funcționează în majoritatea situațiilor, dar sunt și câteva unde e necesară o luptă clasică, în lumină, moment în care jocul poate să fie destul de stresant dacă ne prinde cu un tip de pistol cu care e aproape imposibil de țintit.

De ce spun că „ne prinde”? Pentru că nu putem folosi decât armele pe care le găsim în dulapuri, neexistând posibilitatea de a le utiliza pe cele aruncate pe jos. E drept că-n dulapuri găsim modele variate de arme, dar nu neapărat ce dorim. E un mod de înclina jocul spre stealth și nu spre shooting, lucru de care nu am de ce să mă plâng, în afara câtorva mici excepții în care ar fi fost bine să fie ceva mai multă muniţie (în general se găsesc doar câteva gloanțe).