Wolfenstein – RePlay Review

Wolfenstein – RePlay Review

Mein Kampf, în varianta Americană

Pe cât de violente se vor shooterele moderne, pe atât de des se ascund în spatele comodei pânze de seriozitate excesivă, invocând realism, războaie şi carnagii. Un shooter robust nu trebuie să se explice, fiindcă el ne arată feţele dure ale realităţii. Un shooter realist are mereu dreptate, fiindcă ne face să ne confruntăm propria natură violentă. Mai mult, shooterele moderne sunt sigure, atât pentru producători, cât şi pentru consumatori, fiindcă oferă exact ceea ce se aşteaptă de la ele: împuşcături multe şi inutile.

Nu e de mirare atunci că o parte importantă din culoarea şi exotismul shooterelor dispare sub contextul simulării militare ca singur pretext pentru dezlănţuire. Poveştile trase de păr, precum confruntarea dintre o agentă hippie şi scoţieni supraponderali în vechiul şi savurosul No One Lives Forever, nu mai încântă pe nimeni şi zac pline de potenţial la ce-a mai rămas din producători.

Ca şi titlul menţionat mai sus, franciza Wolfenstein venea şi ea cu o poveste ruptă parcă din vise narcotice. Pornind de la zvonul istoric mai mult sau mai puţin confirmat că Hitler ar fi cochetat cu ideea de ocult, ea rescria povestea eroului american, aruncându-l într-o mare de soldaţi germani modificaţi genetic şi prin rituale mistice.

Pe scurt, Wolfenstein a avut două merite mari şi late. Prin Wolfenstein 3D ne-a familiarizat cu ideea de shooter pur târât prin peşteri, cu mult înainte ca Half-Life să introducă ideea de evenimente scriptate. Apoi, prin Return to Castle Wolfenstein, ne-a oferit horror de calitate şi un multiplayer de excepţie, revoluţionar pentru începutul mileniului. Este atunci de înţeles de ce fanii au aşteptat cu entuziasm al treilea titlu din serie.

Eine kleine Amerikaner

Și într-adevăr, noul Wolfenstein a încercat să rămână fidel formulei care a făcut din titlurile precedente jocuri de referinţă, îmbunătăţind pe ici şi colo diferite aspecte, dar riscând, din păcate, prea puţin la capitolul inovaţie. Astfel, pentru prima oară în istoria jocului, agentul american care îşi face numărul pe scena armatei naziste, imbatabilul B.J. Blazkowicz, este mai mult decât o maşină mută de ucis, având păreri şi deducţii logice. Înainte să vă entuziasmaţi, atât look-ul, cât şi replicile lui nu foarte fructoase au alunecat spre formatul de James Bond ceva mai îndesat, aruncând, în consecinţă, o aură de clişeu asupra întregii poveşti. Aşa se face că B.J. ajunge în oraşul german Isenstadt, unde îşi dă seama că are datoria sacră (şi mai ales reflexul) de a salva populaţia asuprită şi de a băga beţe în roatele Reichului savant.

Sună mai familiar decât ştirile de la ora cinci şi de-a lungul naraţiunii bunul Blazko nu va face altceva decât să picteze în roşu pereţii anostului oraş. Decorul nu este însă ales întâmplător, Isenstadt încercând să îndeplinească aceleaşi funcţii ca labirinturile din Wolfenstein 3D, adică să genereze pe bandă inamici vorbitori de germană.

Fiind alcătuit din câteva zone ceva mai măricele decât o hartă de Counter-Strike şi putând fi parcurs atât la suprafaţă, cât şi subteran, oraşul încearcă să dea şi iluzia de univers deschis, aruncând spre erou câteva misiuni secundare şi sediile rezistenţei care adăpostesc misiunile principale. Dacă parcurgerea acestei hărţi nu ar dura mai puţin de trei minute, poate că nu aţi apuca să obosiţi în faţa peisajului citadin, care nu afişează nimic din grandoarea Berlinului. Dar în situaţia dată, va deveni curând agasant să înfruntaţi aceiaşi duşmani când parcurgeţi străzile senin în zig zag.

Anul ăsta se poartă rasa pură

Vestea bună este că misiunile principale au toate loc în afara oraşului, unde veţi da de zone foarte frumos încropite, de la ruine antice şi porţi astrale, la liniştitul sătuc german agrar. Tot în afara Isenstadtului veţi descoperi sumbrele experimente naziste, care transformă blondul pur de rând în cea mai hidoasă creatură venită din planurile existenţiale superioare.

Dacă este ceva să impresioneze în Wolfenstein, atunci este varietatea inamicilor incantaţi, care au tot atâtea moduri de a li se veni de furcă. Cireaşa de pe tort este un chelios ce aminteşte de un Riddick puţin mai atrofiat, care de fiecare dată când este lovit de gloanţe, se imaterializează în trei fantome rupte parcă din Matrix. Demni de ţinut minte sunt şi soldaţii ce mânuiesc tunul de particule şi care explodează într-un mod foarte artistic când sunt loviţi în punctele lor sensibile. Iar menajeria nu ar fi completă fără conducătorii nazişti şi mai monstruoşi, variind de la ciclopi descărnaţi la regine mamă insectoide, în confruntarea cărora veţi rămâne de multe ori cu gura căscată.

Și mai interesant este că, oricât ar fi B.J. de ”imba” şi ”cool”, câţiva nemţişori bine plasaţi i-ar putea veni de furcă. Aceasta fiindcă micuţii şi îndârjiţii germani chiar comunică între ei. De multe ori grenadele îţi aterizează în scăfârlie din toate părţile. Scheleţii umblăreţi blestemaţi îi apără cu scuturi energetice pe toţi soldăţeii ce îţi stau împotrivă şi va trebui de multe ori să înlături magicienii pentru a nimici armata obişnuită.

Ca să nu mai zic că trebuie să fii mereu în mişcare, deoarece clonele rapide de Vin Diesel sunt mereu escortate de nişte creaturi care te simt şi în gaură de şarpe. Mai mult chiar, AI-ul mai şi trişează câteodată ca să fie în avantaj. Astfel, chiar dacă încarci arma după un zid destul de gros şi cu siguranţă vizibil, soldaţii vor urla că eşti momentan în afara acţiunii şi vor încerca să îţi asalteze poziţia în care te aperi. Cum poate atunci şarmantul Blazkowicz să facă faţă situaţiei?