„Cea mai mare avere a unui artist este aceea de a rămâne în sufletul spectatorului”

 Dialog cu îndrăgita balerină Ileana Iliescu, una dintre cele mai cunoscute prim-balerine ale Operei Naţionale Române din Bucureşti

 

 

Ieşenii sunt invitaţi astăzi la spectacolul „Lacul Lebedelor”, dedicat celebrei balerine Ileana Iliescu, care împlineşte 82 de ani. De câţiva ani, Ileana Iliescu este invitata Operei Naţionale Române Iaşi, unde a montat patru spectacole – „Seara Vieneză” (2015), „Don Quijote” (2016), „Lacul Lebedelor” (2017) şi „Spărgătorul de Nuci” (2018). Am discutat cu maestra baletului despre dans, despre bucuriile scenei şi despre publicul din Iaşi, care a primit-o cu multă căldură.

- Doamna Iliescu, cum aţi început colaborarea în Capitala Moldovei?

- Am spus mereu că pe mine Beatrice Rancea (managerul Operei Iaşi – n.r.) m-a renăscut, mi-a dat zece ani din viaţă. Eu ieşisem la pensie, stăteam acasă, la Bucureşti, aveam preocupările mele, mergeam la spectacole, la concerte. Într-o zi, ea m-a invitat la Iaşi, să fac un spectacol. I-am spus: Dragă, eu nu sunt coregrafă. Am făcut coregrafie prin străinătate, pentru şcolile pentru care am lucrat, dar nu de anvergură, în teatre. Mi-a spus că are încredere în mine şi aşa a ieşit Seara Vieneză. Anterior spectacolului de la Iaşi, timp de şapte ani am mers în Franţa cu această reprezentaţie, cu Opera Română şi, în special, cu Opera din Cluj, cu baletul de acolo. Timp de şapte ani, câte două luni, noiembrie şi decembrie, eram în Franţa cu Seara Vieneză. Ea a văzut caseta şi a spus că vrea să o monteze la Iaşi. O facem de Revelion, a spus. Am încercat să temperez lucrurile pentru că ai nevoie de multe lucruri, de costume, de orchestră, dar până la urmă l-am pus în scenă. Seara Vieneză are 37 de elemente de orchestră, în faţa cărora se derulează baletul. Este un spectacol care a plăcut foarte mult în Franţa. Am mai schimbat pe ici, pe colo, dar piesele de bază au rămas, adică Imperialul, Dunărea Albastră şi Marşul Radetzky, fiind cele mai reprezentative ale Seratelor Straus.

Ileana Iliescu s-a născut pe 30 octombrie 1937, la Sighişoara. A început să studieze baletul în 1945 la Şcoala Populară de Artă din Braşov, având-o ca profesoară pe Ema Hamrodi. Se mutat în Capitală în 1949 pentru a urma cursurile Liceului de Coregrafie din Bucureşti (1949-1954), unde i-a avut ca profesori pe Anton Romanowski, Gelu Matei, Oleg Danovski şi Tilde Urseanu. A fost prim-balerină a Operei Naţionale din Bucureşti. Rolurile sale cele mai cunoscute sunt Regina Balului din „Călăreţul de aramă”, Odette-Odile, Kitri şi Zarema din „Fântâna din Baccisarai”, precum şi cele din „Lacul Lebedelor”, „Giselle”, „Coppelia”, „Carmen”, „Spartacus”, „Spărgătorul de nuci”, „Tricornul”, „Romeo şi Julieta”, „Don Quijote”, „Floarea de piatră”, „Frumoasa din pădurea adormită”, „Şeherezada”şi „Ucenicul vrăjitor”.

A participat la numeroase turnee în străinătate, în ţări precum Germania, Polonia, Cehoslovacia, URSS, Ungaria, Grecia, Cuba, Iugoslavia, Spania. A predat pentru o perioadă la o şcoală de balet la Torino, apoi s-a întors în România pentru a conduce Compania de balet a Operei Naţionale din Bucureşti.

În 1964, i s-a acordat titlul de Artist Emerit al Republicii Populare Române, iar în 2001 Ordinul naţional Serviciul Credincios în grad de Cavaler „pentru îndelungata şi prodigioasa carieră artistică, recunoscută pe plan intern şi internaţional, cu ocazia aniversării a 80 de ani de existenţă a Operei Naţionale din Bucureşti”.

- A urmat Don Quijote, la fel de bine primit de către ieşeni.

- De fapt, Beatrice voia Romeo şi Julieta, dar eu am venit cu o altă propunere. Era şi un timp în care în lume nu se vorbea decât de nenorociri, de dezastre şi m-am gândit să încălzim sufletele oamenilor cu lucruri mai vesele. În Romeo şi Julieta lucrurile erau triste aşa că am montat Don Quijote, a ieşit foarte bine. La final am zis să plec, mulţumesc, îmi văd de-ale mele, însă nu a fost chiar aşa pentru că Beatrice m-a întrebat: Dar Lacul Lebedelor cine îl face? Ai dansat de 400 de ori! Mi-a insuflat mult curaj, a avut multă încredere în mine şi aşa am reuşit să fac la Iaşi o treabă foarte bună. În 2018 a ieşit Spărgătorul de Nuci. Am patru titluri pe afiş la Iaşi, sunt foarte încântată de ele. Eu zic că am făcut totul perfect. Balerinele au dansat impecabil, ne-am înţeles minunat.

„Mi-au plăcut rolurile de mare tehnică, de mare virtuozitate”

- În această seară vă vom revedea din nou în spectacol.

- Interpretez un rol episodic, pe cel al Reginei, mama Prinţului. Revin cu bucurie la Iaşi, vin cu plăcere pentru fiecare spectacol cu Lacul Lebedelor, dar urmăresc ce fac solistele, ansamblul şi văd că totul merge totul foarte frumos. Actul doi este coregrafia clasică, rusă, pe tipar, nu am schimbat nicio virgulă, însă actele I, III şi IV le-am făcut eu. Singurele lucruri care au rămas au fost pas de deux-ul primilor balerini, care nu se schimbă niciodată, pas de trois şi actul doi, astea sunt statuate. Am văzut şi alte montări cu elemente adăugate şi mi-a venit să plâng. Sunt nişte lucrări care nu trebuie atinse, dar vedeţi ce se întâmplă prin unele teatre din lume cu spectacole de operă, de balet, vor să le modernizeze, dar nu iese bine. Pun pe afiş Romeo şi Julieta ori Lacul Lebedelor, dar pe scenă vezi nişte grozăvii. Eu tradiţionalistă şi clasică pură, dar îmi plac şi lucrurile moderne, dacă sunt bine făcute, dar nu trebuie să ataci titlurile importante. Nu iei Simfonia a V-a de Beethoven ca să pui nişte niste zdrăngăneli, nu se ating aceste piese. Nu se poate, nu ai decât să faci altceva! Sunt destule subiecte actuale ce pot fi valorificate. Alege unul dintre ele, dezvoltă-l, scrie o muzică adecvată, dar vezi, aici e cea mai greşeală, că se fac intervenţii greşite. Ca şi cum aş lua eu tabloul Mona Lisei şi i-aş pune o stea în frunte. Nu se poate să distrugi clasicul pur!

 

- Mă întreb câte spectacole aţi avut în 60 de ani de dans? Aveţi vreo stagiune care v-a rămas la inimă ori vreo reprezentaţie?

- (râde) De unde să ştiu, dacă numai în Lacul Lebedelor am dansat de 400 de ori? Nu aş putea să vorbesc despre un singur spectacol sau o singură stagiune pentru fiecare a adus ceva nou şi publicului, şi mie. Eu nu am fost o lirică pură, ci dinamică. Noi ne împărţim între balerinele lirice, cum ar fi Julieta, Giselle, şi dinamice, aşa cum am fost eu, şi fac referire la Don Quijote sau Lacul Lebedelor. M-am simţit foarte bine în aceste roluri de mare tehnică şi virtuozitate care m-au marcat, aşa cum a fost Lebăda Neagră. Am făcut şi eu Giselle, dar în general mi-au plăcut rolurile de mare tehnică, de mare virtuozitate. Eu mă confund cu Amneris, aşa cum este grav şi puternic în Aida, aşa eram eu în balet, iar aceste roluri au avut mereu mare succes pentru că sunt puternice. Acesta a fost genul meu şi am dansat aşa cum am simţit, iar maeştrii m-au apreciat şi m-au distribuit în roluri care mi-au picat mănuşă.

- Aţi dansat în toată lumea. Unde aţi simţit cea mai puternică vibraţie a publicului?

- Un loc special pentru mine rămâne arena din Verona, unde este o scenă care nu poate fi comparată cu nimic în lume. Acolo am dansat cu Gheorghe Iancu, am fost prim-solişti din Aida, Triumfalul, este o scenă extraordinară. Erau 30.000 de spectatori în faţă, fiecare cu câte o luminiţă pe care au primit-o la intrare pentru deschiderea spectacolului. Îţi dai seama ce feerie, ce spectacol vezi tu din scenă! Ai în faţă un public extraordinar! Este o scenă inegalabilă, îţi rămâne în suflet pentru toată viaţa.

„Te-ai ridicat la o anumită înălţime, acolo trebuie să rămâi în imaginea publicului”

- În jurnalul dumneavoastră a fost loc şi de regrete?

- Nu pot să-mi reproşez ceva sau să-mi fi dorit ceva în plus pentru că am făcut tot ceea ce mergea bine, nu m-am întins la roluri care m-ar fi depăşit, şi totul a mers înainte. Acum avem şi coregrafii la Iaşi, de când Beatrice m-a luat în familia lor, mă simt adoptată. Am mai spus – m-a scos din divan, de acasă, ieşită la pensie, şi să ştii că nu este uşor. Eu am ieşit la pensie corect, când a fost momentul. În Occident, balerinele rămân în scenă până la 80 de ani ca şi dansatoare, dar eu nu am vrut să fie aşa. Dacă publicul te-a văzut într-o anumită formă şi te-ai retras încă de când erai aşa este un merit. Este valabil nu numai pentru dansatori, ci şi pentru cântăreţi şi în orice carieră. Te retragi la momentul în care publicului să-i rămână în suflet acea imagine care l-a cucerit. Nu am făcut compromisuri. Te-ai ridicat la o anumită înălţime, acolo trebuie să rămâi în imaginea publicului.

- Aţi vorbit despre prestaţia artistică impecabilă şi asta m-a dus cu gândul la modelele din viaţa dumneavoastră...

- Noi am avut şcoala rusă şi eu am dansat şi la Teatrul Balşoi cu Marinel Ştefănescu. Să ştii că nu mulţi dansatori din lumea asta au şansa să danseze la Balşoi alături de colectivul lor şi să fie prim-balerini dintr-un spectacol, aşa cum am fost noi în Lacul Lebedelor. Am dansat şi la Sankt Peterburg, cu Mariinsky, acolo am fost Giselle. A fost o performanţă ca să fii prim-balerină în patria dansului. Cu trupa de la Bucureşti am dansat în toată lumea.

- De fiecare dată aţi stârnit ropote de aplauze, aţi dat viaţă impecabil personajelor.

- Dacă nu aduci publicul în povestea de pe scenă nu ţi-ai dus misiunea până la capăt. Am lucrat cât am putut de bine astfel, am trăit pe scenă fiecare emoţie. Şi astăzi, la o distanţă destul de mare de când am dansat, mă întâlnesc pe stradă cu diferite persoane care îşi amintesc de mine. La Bucureşti, în special, dar acum şi la Iaşi. Oamenii îşi aduc aminte de mine ca personaj, ceea ce mă încântă enorm. E cea mai mare avere a unui artist ca să rămână pe retina şi în sufletul spectatorului. Înseamnă că ai depăşit rampa, ai intrat în sufletele acestor oameni care după zeci de ani, când te văd, îşi amintesc de bucuria pe le-ai făcut-o. Sigur, putem vorbi de performanţă, de execuţie tehnică, dar rămâi la rampă, nu intri în viaţa publicului. Nu eşti personajul cu care oamenii pleacă acasă. Asta este cea mai mare avere şi bucurie a mea, să îşi amintească oamenii de mine după atâţia ani de când am ieşit de pe scenă.

- După atâtea spectacole în toată lumea nu v-aţi dorit să schimbaţi casa, să vă stabiliţi în altă ţară?

- Nici vorbă! Spre exemplu, am predat 11 ani la academii de dans la Torino, dar veneam des acasă. Niciodată nu mi-am dorit o altă ţară şi nu o spun dintr-un patriotism desuet, ci aşa simţit, că aici este locul meu. Eu am stat cu părinţii mei şi niciodată nu m-am gândit să renunţ la viaţa mea de acasă. Oriunde te duci te primesc frumos, ai succes, te aplaudă, te admiră, dar tot străin rămâi, simţi că nu eşti de-al lor. Cine crede că poate face acest pas, să-l facă, dar eu nu am putut. Abia aşteptam să-mi termin treaba şi să vin acasă. Aşa am fost eu construită, aşa am fost educată de părinţii mei şi nu aş fi suportat gândul să fiu departe de ei. Când îţi iubeşti familia şi sentimentul este împărtăşit, această legătură nu se rupe.

- Ce vă doriţi de la aniversarea de astăzi?

- Am nişte emoţii imense, ca de fiecare an. Eu ţin la aniversări pentru că niciodată nu ştii când este ultima şi spun acest lucru tuturor.

A consemnat Maura ANGHEL