Amintiri cu parfum de zambile din Pietrăria Iaşului

 

Dacă ar fi să scrieţi o poveste despre copilăria voastră de unde aţi începe? Sau cu cine? Cui i-aţi oferi rolul de personaj principal – părinţilor, unchilor, mătuşilor, bunicilor ori locului unde aţi respirat pentru prima oară?

Mălina Aniţoaei oferă simultan astfel de locuri în povestioarele cuprinse în cel mai recent volum al ei -- „Când tata avea tată”, apărut la Editura „Ion Prelipcean”, din Horodnic (judeţul Suceava). Cunoscută pentru dragul de cuvinte, scriitoarea din Bucovina al cărei suflet nu a părăsit niciodată Pietrăria Iaşului ne adună la o şezătoare, la care deapănă molcom, cu vorbe meşteşugite, amintiri din vremurile în care „se hlizea cu gândul la găina pusă la fiert”, la zilele când perele colorate în nuanţele toamnei şi pline de sucul savuros „umpleau sorţul mamei şi potoleau pofta copiilor”. Cu talentul ei pe care, har Domnului, i l-a dat în schimb renunţarea la o eventuală carieră de avocat, Mălina face o călătorie spre sine însăţi, din dorinţa de a regăsi trăiri care zidesc cetăţi pe dinlăuntru, cetăţi în care ne întoarcem mereu atunci când viaţa ne aruncă de pe unele metereze. „Mă dor mocnit amintirile din satul meu natal, Pietrărie, aflat la poalele dealului Repedea din Iaşi. În curtea Mănăstirii Bârnova am ţesut cele mai frumoase vise. Acolo am devenit ceea ce sunt. Am trăit în Rădăuţi, dar nu am plecat niciodată din Bârnova”, recunoaşte Mălina, după ce ne spune că totuşi Rădăuţii au avut asupra ei „un impact greu de tălmăcit, de parcă o vrajă şi-ar fi făcut efectul”, iar ea ar fi „deschis o uşă pe care nimeni niciodată nu ar trebui să o deschidă”. „Când rişti, poţi să pierzi sau să câştigi, dar neapărat trebuie să-ţi asumi consecinţele. Veneam dintr-o lume care avea ceva măreţ din cale afară. Iar cine a trăit în Iaşi de bună seamă că îmi dă dreptate”, spune Mălina.

Din Rădăuţi şi cu gândul la Pietrăria Iaşului, Mălina rescrie poveşti venite parcă din alte lumi, „când tata avea tată”, când liniştea era linişte, când durerile războiului erau lecuite cu un cântec de acordeon, când colindătorii îşi scriau singuri urăturile, când femeile purtau batic şi perle, când lumea ştia să trăiască în tihnă şi pentru suflet, nu pe repede înainte cum este acum.

Povestioarele, superb ilustrate cu fotografii sepia desprinse din albumul vremurilor trecute, sunt şi o dedicaţie făcută familiei, dar şi un mod prin care Mălina Aniţoaei se regăseşte pe sine într-o călătorie făcută între mai multe lumi -- cea de astăzi, cea din copilărie, cea în care au trăit oameni dragi care nu mai sunt. „A reuşi înseamnă a înfrunta, a trece de răspântii, a trăi cu demnitate. (…) Reuşeşti când te împaci cu tine, reuşeşti când nu faci niciun rău, nimănui. Când călăuza ta este conştiinţa”.

Maura ANGHEL