Aspirină gratis şi bio: „tutun” din excrement de iepure care roade sălcii

 Pe vremuri, cam cu o sută de ani în urmă, principala grijă a ciobanilor imediat după dezgheţ era aceea de a-şi duce turmele de mioare spre locurile unde erau sălcii. Nu din grijă pentru oi, ci pentru propriul organism.

Odată ajunşi acolo, inspectau locul ca să vadă dacă sunt urme de iepuri. În caz că da, campau pentru cel puţin o săptămână, mioarele fiind lăsate în grija câinilor şi a Celui de Sus. Ciobanii se transformau subit în detectivi, căutând urme de activitate iepurească prin preajma sălciilor. Ştiau din străbuni că blândele rozătoare, de cum se desprimăvărează, se înşurubează printre sălcii şi devorează tot ce pot: frunze aproape putrezite, scoarţă, muguri, crengi căzute după furtunile din iarnă, fără să bage defel în seamă verdeţurile proaspete ce tocmai ieşeau din pământ.

Ciobanii n-aveau de gând să facă borş de iepure ori alte asemenea bunătăţuri, ei căutau asiduu excrementele urecheiaţilor. Culegeau cu grijă căcărezele, le puneau  apoi la uscat, după care le fărâmiţau, strângând miculos mijlocul cel albicios. Îl făceau pulbere, iar această pulbere o fumau ritualic, spunând că-i porţia lor de sănătate.

Practic, ciobanii antebelici nu fumau altceva decât aspirină şi asta într-o perioadă când imunitatea e la minim: începutul primăverii.

Savantul Arthur Eichengrun a avut prilejul să asiste la o asemenea scenă pe la începutul anilor '40. Consternat de cele văzute, a luat câteva probe din „tutunul ciobănesc”, a mers apoi în laborator, a analizat probele şi a constatat că au un procent extrem de ridicat de acid acetilsalicilic. Pe care l-a separat prin câteva procese simple de restul substanţelor din căcăreaza de iepure.

Aici, o mică paranteză: aspirina fusese izolată cu un secol mai devreme de către farmacistul francez Henri Leroux şi chimistul italian Raffaele Piria din scoarţă de salcie, numai că substanţa obţinută de ei (şi al cărei patent de fabricare la scară industrială fusese imediat cumpărat de Bayer) avea efecte secundare grave, putând duce la ulcer şi tulburări digestive.

Trustul german de pharma s-a chinuit decenii în şir să rezolve această problemă, a investit masiv şi, într-un târziu, Felix Hoffman a izbutit să scoată o aspirină cu efecte secundare ameliorate. Dar la câţiva ani după ce Eichengrun vizitase stâna şi studiase excrementele de primăvare ale iepurilor. Obţinând, mult mai simplu, un medicament mult mai ieftin şi mult mai bun. Asta, deoarece în urma digestiei, urecheaţii produc un amestec în care concentraţia de acid acetilsaliclic e de 4-5 ori mai mare decât în scoarţa salciei. Plus că mai sunt şi nişte enzime de natură să tempereze efectele secundare ale medicamentului.

În fine, a mai trebuit să treacă jumătate de secol până ce meritele şi norocul lui Eichergrun să fie recunoscute. Însă cei de la Bayer nu vor să accepte ideea nici în ziua de azi şi niciun produs obţinut prin altă tehnologie decât cea a lui Hoffman n-are voie să-şi pună în denumire cuvântul „aspirină”. Dar poate fi acid acetilsalicilic. Ori extract bio din căcărează de iepure. Mai eficient, mai ieftin şi mai sănătos. Marcel FLUERARU