Caius Dobrescu, Minoic, Editura Polirom, Iaşi, 2011, 690 pag.

După „Teză de doctorat” (2007; 864 pag.), carte ilizibilă în cam toate sensurile pe care le poate suporta acest cuvânt, Caius Dobrescu publică „Minoic”, nici el scurt la 700 de pagini câte numără, dar subintitulat „thriller”. Autoironia este reală, dar ea nu merge până la a mistifica prin etichetă conţinutul real al masivului volumul: „Minoic” chiar este un thriller, deşi nu unul genuin. Ce-i drept, elemente de thriller se găseau destule şi în „Teză de doctorat”: dar acolo Dobrescu greşea fundamental în sensul că îşi presupunea un cititor ideal mult prea generos, un cititor dispus să parcurgă 700 de pagini nonlineare, pline de brizbrizuri şi de glume de filologi care dacă în doze mici s-ar fi dovedit măcar amuzante, în pelteaua întregului sunt ucigător de plictisitoare. Dacă cele 90 de minute cât durează „Made in USA” sau „Détective”, filme poliţiste din care Godard a scos nu doar suspansul, ci orice liant narativ, pot părea – şi chiar sunt – chinuitoare, chinul acesta îşi merită preţul, pentru că gândirea lui Godard merită un astfel de efort şi în sine, şi ca referinţă deja istoricizată a culturii occidentale. Sunt puţini marii artişti care pot cere ca preţ plictiseala, şi Caius Dobrescu – care pretinde nu 90 de minute, ci o săptămână întreagă de plictiseală – nu face parte dintre aceştia; pur şi simplu viaţa e prea scurtă iar romanul d-sale prea lung.

În „Minoic”, Nicu Stoica, mostră de intelectual activat după revoluţia din ’89 ca ziarist de opinie, autorul unui volum de versuri ignorat de mai toată lumea, în prezent blazat redactor la revista „Lumea minunată a animalelor”, ajunge în oraşul american Shebango cu o bursă intermediată de prietenul său Dinu, coleg de facultate care reuşise să fugă din România comunistă şi făcuse o oarecare carieră în Statele Unite ca discipol al regretatului Tidid Diomed Caraiani, învăţat de renume internaţional, fiind în prezent custodele Fondului Memorial Caraiani. Iniţierea huronului Nicu Stoica în meandrele birocraţiei universitare americane se dovedeşte cu atât mai dificilă cu cât un Dinu dispărut misterios îi dă instrucţiuni bizare cifrate într-un alfabet fictiv inventat împreună în timpul studenţiei.

Pentru că nu vreau să povestesc romanul, rezum personajele: Nicu Stoica, poet, român neprevenit debarcat în America; Foxi, soţia rămasă în România, împreună cu care Nicu oferă romanului multe pagini de dialoguri transoceanice prin telefon; Constantin (Dinu) Dima, posesorul unei erudiţii monstruoase achiziţionate în plin ceauşism prin profesori underground; Laura, logodnica lui Dinu; Sebi, vedetă a echipei de fotbal american din Shebango originar din România; o seamă de securişti (Alexandru Mangaliţan, consulul României în Shebango; domnul Niţă, şoferul lui rasist şi versat în tehnici de tortură; Comandorul, personaj legendar de mare calibru, dezertor din Securitatea lui Ceauşescu şi care, trăind în State sub o identitate schimbată, ştie multe, prea multe); o seamă de români verzi care, deşi bine împliniţi financiar în patria dolarului, nu au uitat că toată civilizaţia se trage din Hiperboreenii daci (dl. Talabă); umbra tutelară a regretatului Tidid Diomed Caraiani (Dio pentru foştii lui studenţi), ale cărui memorie şi patrimoniu ocupă un loc important în sistemul Universităţi din Shebango (nu în ultimul rând datorită generoaselor, deşi obscurelor fonduri care nu ocoliseră zestrea spirituală a marelui om încă din vremea în care aceasta nu devenise o afacere postumă); soţia lui Caraiani, pe care savantul o cunoscuse în Brazilia, posesoarea, zice-se, a unor tehnici magice; diverşi discipoli americani ai lui Dio, bine instalaţi în administrarea „Centrului Memorial T.D. Caraiani” (Nat O‘Hare, directorul Centrului, fost diplomat în România, fost (?) agent CIA; Stacey Cunninghan, directorul bibliotecii Bearenstein, soţia lui Nat; Heidi, membră în boardul Centrului, interesată de fenomenul antisemitismului românesc şi de chestiunea adeziunii lui Dio la mişcarea legionară). O parte dintre aceştia evoluează către condiţia de cadavru.

Dobrescu joacă pe mai multe tipuri sau niveluri de miză, iar miza cea mai mică ţine de comic şi de şarjă. Avem, deci, un român aterizat în Statele Unite parcă doar pentru a ilustra motivul insului picat din lună; un număr ridicat de personaje şablon; secvenţe care amintesc de comediile universitare ale lui Lodge; un păienjeniş conspiraţionist tratat de sus de către un autor care, deşi îl inventează, ia peste picior maculatura de asemenea gen. Toate aceste date ţin de parametrii romanului comic, ceea ce „Minoic” şi este, până la un punct. Performanţele aici sunt agreabile (de pildă, în scena în care domnul Niţă se dezlănţuie împotriva african-americanilor, dublat discret de un Mangaliţan, care-l asigură pe Nicu de faptul că la consulat nu sunt tolerate „atitudini rasiste”; sau în secvenţele în care diverşi americani vorbesc româneşte – urechea lui Dobrescu creează impecabil efectele care stârnesc râsul). Dar o astfel de miză ar fi fost insuficientă pentru a ţine un roman de 700 de pagini, mai ales că repertoriul de scheme al lui Dobrescu nu este gargantuesc.

O a doua miză, în termeni de importanţă, ţine de convenţia romanului cu cheie. Nu e nevoie de prea mult perspicacitate pentru a observa deghizarea ficţională a lui Mircea Eliade în Dio, a lui Culianu în Dinu sau a lui Pacepa în Comandor. Relaţia dintre Eliade şi Culianu, având marea calitate de a asorta paradigma raportului maestru-discipol la o anecdotică cu virtuţi senzaţionale (trecutul radical al lui Eliade, moartea misterioasă a lui Culianu), a inspirat deja câţiva romancieri. Primul a fost Claudio Gatti, cu „Il presagio. Un thriller esoterico”, 1996  („Prevestirea. Thriller esoteric”, traducere de Geo Vasile, Editura Polirom, 2005); i-au urmat Saul Bellow, episodic, în „Ravelstein”, şi Norman Manea, în „Vizuina”. La Dobrescu, poate şi datorită acestei precedenţe, distorsiunile introduse în enciclopedia reală sunt ceva mai muncite, deşi, cum spuneam, recunoaşterea se face cu uşurinţă. Diomed a scris poezie ionbarbiană, nu proză, precum Eliade; în tinereţe ar fi călătorit nu în India, ci în Indiile Olandeze. Cam acesta e tipul de rebus în care Dobrescu aşază camuflările şi „cheile”: coafează semnul, dar păstrează referentul din enciclopedia reală. Himmelbeer îl denotă pe Heidegger, Istrate Milescu este Nae Ionescu, deşi câte ceva a fost schimbat. Singurele identităţi fără cheie sunt Carol al II-lea, „Căpitanul”, Ceauşescu şi – amintit o singură dată, în treacăt – legionarul [Constantin] Papanace. Dar, în fond, aceste deghizări de mântuială nu îi fac un deserviciu lui Dobrescu, întrucât 1. potenţează efectul comic al romanului, în felul în care travestiurile din „All That Jazz” dau o notă picantă filmului 2. îi dau autorului prilejul de a-şi executa eseismele profitând din plin de alibiul ficţiunii (nu sugerez că Dobrescu n-ar fi destul de viteaz să scrie ce doreşte despre Eliade, ci doar că Dio e o momâie mult mai aptă să încaseze detalii precum acela al parezei pe partea dreaptă cu care romancierul îl blagosloveşte la un moment dat pe ilustrul cărturar).

O a treia miză ţine de abordarea genului „thriller” şi are o calitate intertextuală şi metatextuală. Deşi toată recuzita de apropouri ironice nu lipseşte, Dobrescu nu face greşeala de a neglija partea de mistery, lăsând-o să se înece textualist la mal (ca în „Derapaj” de Ion Manolescu ) sau dând-o pe mişto-uri (ca Gelu Negrea în „Codul lui Alexandru”). Dimpotrivă, se achită mai mult decât satisfăcător de acest job, mergând pe o combinaţie de thriller conspiraţional, de thriller detectivist şi de bibliothriller (un subgen foarte bogat reprezentat gravitând în jurul unor artefacte bibliofile – fie că e vorba de simfonia a X-a a lui Beethoven, de cutare manuscris al lui Bach sau de memoriile lui Iisus).  Conceptul de thriller  cu care lucrează Caius Dobrescu este acela din primele două romane ale lui Umberto Eco, „Numele trandafirului” şi „Pendulul lui Foucault”, care sintetizează şi în acelaşi timp parodiază literatura detectivistă/ conspiraţionistă. Există elemente în „Minoic” care pot fi interpretate drept citate. De pildă, fictivului plan al Templierilor din „Pendulul lui Foucault” îi corespunde în romanul lui Dobrescu la fel de fictivul plan al Hiperboreenilor. Apoi,  manuscrisul otrăvit care, la Dobrescu, ar fi făcut parte dintr-un complot al Mişcării Legionare de a-l asasina pe Carol al II-lea, avea un rol important în „Numele trandafirului”, provocând o parte dintre crime. „Numele trandafirului”, la rândul său, era plin de citate: nu cel mai puţin importante erau acelea din Borges, care de altfel apare şi ca personaj, în trăsăturile lui Jorge da Burgos. Eco prelua întregul skepsis narativ din „Moartea şi busola”. Argentinianul imaginase o naraţiune metadetectivistă în care criminalul înscena nu doar un lanţ de crime, ci şi o interpretare a lor, sugerând astfel detectivului soluţia; dar soluţia era de fapt falsă, ascunzând o capcană. Interpretând corect semnele, detectivul lui Borges ajunge să cadă în capcană. Şi Ioan Petru Culianu a imitat foarte de aproape „Moartea şi busola”, în povestirea de tinereţe „O răzbunare” (v. Ioan Petru Culianu, „Arta fugii”, cu cinci desene ale autorului, prefaţă de Dan C. Mihăilescu, Editura Polirom, 2002); poate nu e întâmplător că Dobrescu, al cărui roman are ca personaj un Culianu in disguise, foloseşte ca motor narativ tot o variantă a povestirii lui Borges.

În fine, a patra miză şi cea mai importantă stă în transcenderea mizelor no. 1, 2, 3 (toate comerciale) într-un roman a cărui ofertă să nu fi epuizată de lectura rapidă în regim de divertisment. Eco obţinea acest rezultat desenând, pe trunchiul unui policier/ thriller, alegoria unei semiotici sceptice, acordate la opera lui ştiinţifică. Dobrescu a vrut să scrie un „roman–roman”, cum i-ar fi spus Regman; faptul că l-a disimulat într-un thriller nu este o păcăleală, întrucât „Minoic” funcţionează prea bine şi ca thriller, ci doar o scară care, odată ce a fost folosită, poate fi lăsată în urmă. Această din urmă miză, a performanţei literare a romanului lui Dobrescu, este câştigată cu precădere de-a lungul a două mâini. În primul rând, prin cele trei capitole-monolog avându-l narator pe bătrânul Lapsarian. Prieten din tinereţe al lui Caraiani, martor în interbelic la aventura legionară a viitorului Dio, deţinut politic după războiul mondial, Lapsarian e o epavă în măruntaiele căreia puşcăriile comuniste au sfărâmat aproape tot ce era de sfărâmat – nu în ultimul rând, o vocaţie filozofică (fusese elevul marelui Himmelbeer). Acestea sunt datele personajului: prin el, Caius Dobrescu revizitează interbelicul, executând, în adâncimea textului thrilleristic-senzaţionalist, un tour de force de subtilitate analitică şi de penetranţă literar-caracterologică. A doua mână prin care autorul îşi câştigă romanul este capitolul final, care execută ieşirea din ficţiune şi finalizează toate firele. Pe aeroport, înainte de a se întoarce acasă în realitatea-i familiară, Nicu Stoica are viziunea baudrillardescă a unei Americi fantasmatice, a unei hiperrealităţi în care el, biet omuleţ 2D care o visase toată tinereţea, nu avusese nici un moment ieşire. Îmi place să văd aici o alegorie a romanului care tocmai se termină: pus să evolueze pe coordonatele unui scenariu presetat (convenţia thrillerului), romanul aspiră la o hiperviaţa Literaturii. Însă, spre deosebire de poetul care se întoarce din America fără să o fi atins, romanul lui Caius Dobrescu pare să aibă mai multe şanse.

Sursa: http://revistacultura.ro