Calendarul zilei 24 noiembrie: Moartea lui Ion I.C. Brătianu, probabil cel mai mare om politic român

Dimensiune font:

| 24-11-2023 11:31

La 24 noiembrie 1927 a murit Ion I. C. Brătianu, om politic, fost prim-ministru, cel de numele căruia se leagă Unirea cea Mare (1918), Constituţia României (1923), introducerea votului universal, reforma agrară. Din 1909, până la moarte, a fost preşedinte al PNL (n. 20 august 1864), scrie Descoperă.ro

Ion I. C. Brătianu (n. 20 august 1864, Florica, judeţul Argeş – d. 24 noiembrie 1927, Bucureşti), om politic, inginer, prim-ministru al României, preşedinte al Partidului Naţional Liberal, membru de onoare al Academiei Române. Dominând cu autoritate viaţa politică din România timp de două decenii, în aceeaşi măsură adulat şi contestat, Ion I. C. Brătianu a fost una dintre cele mai complexe şi controversate personalităţi politice din istoria României. Viaţa sa aproape s-a confundat cu aceea a Partidului Naţional Liberal, pe care l-a condus şi prin care s-a realizat ca om politic.

Timp de două decenii a făcut şi a desfăcut guverne, iar întreaga clasă politică a ascultat de vocea sa. Regele Ferdinand I a fost puternic influenţat în deciziile sale de fruntaşul liberal, pe care îl considera „zodia bună a României”, iar pentru acest lucru şi-a atras de la opozanţi renumele de „rege neîncoronat”.

Reformele adoptate pentru consolidarea statului naţional unitar român, faptul că a fost unul dintre principalii ctitori ai României Mari, ideal secular al poporului român, i-au determinat pe istorici să-l numească cel mai mare om politic şi bărbat de stat al României din toate timpurile, „o adevărată şcoală politică”.

Ionel Brătianu, aşa cum obişnuiau să-l numească apropiaţii, era fiul cel mare al fostului prim-ministru şi fondator al Partidului Naţional Liberal, Ion C. Brătianu şi al oltencei Pia Pleşoianu. Nu avea nici 13 ani când tatăl îi încredinţează o sarcină de mare răspundere. În timpul Războiului de Independenţă, Ionel îl însoţeşte pe tatăl său pe front, deşi era doar un copil.

În 1882, tânărul Brătianu devine absolvent al Colegiului „Sfântul Sava” din Bucureşti, după care urmează un stagiu de şase luni în serviciul militar, primind la final gradul de sublocotenent. Din toamna anului 1883, se stabileşte la Paris pentru a-şi definitiva studiile superioare. Aici, frecventează Şcoala preparatorie „Saint-Barbe”, Şcoala Politehnică, apoi Şcoala de poduri şi şosele, obţinând diploma de inginer în 1889.

În acelaşi an revine în ţară şi începe să profeseze ca inginer specialist la construcţia căii ferate Iaşi – Paşcani. Invitat să locuiască în palatul de la Ruginoasa, tânărul liberal începe să aibă o idilă cu Maria Moruzi-Cuza. Aceasta se căsătorise în 1889 cu Alexandru Cuza, fiul domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Soţul a murit la doar şase luni de la căsătorie, astfel că palatul a rămas moştenire soţiei. Pentru a-şi oficializa relaţia, cei doi se cunună în 1897, dar se despart la scurt timp după aceea. Cu Maria, Ionel Brătianu a avut singurul copil, Gheorghe Ion, pe care l-a recunoscut ca fiu legitim. După mai multe aventuri, Ionel Brătianu se va căsători pe 4 martie 1907 cu Eliza Ştirbei, pe care a determinat-o să divorţeze de Alexandru Marghiloman, unul dintre liderii conservatorilor.

După o guvernare conservatoare, Ion I. C. Brătianu este chemat pentru a doua oară să formeze Consiliul de Miniştri pe 4 ianuarie 1914. După câştigarea alegerilor parlamentare, preşedintele Partidului Naţional Liberal expune pe 21 februarie 1914 problema revizuirii Constituţiei.

Declanşarea Primului Război Mondial a impus scoaterea reformelor de pe ordinea de zi.

Pe 27 septembrie 1914, regele Carol I se stinge din viaţă, ceea ce însemna pentru România libertatea de a merge la război împotriva Austro-Ungariei. Aşadar, în noul context, primul ministru a devenit figura centrală a vieţii politice, deciziile sale influenţând destinul istoric al României. Pentru acest lucru îşi va atrage renumele de „rege neîncoronat”.

Ion I.C. Brătianu a fost de cinci ori preşedinte al Consiliului de Miniştri —mai mult decât oricine altcineva —, de trei ori ministru de interne, de două ori ministrul al apărării naţionale şi de două ori ministru al afacerilor externe.

A fost preşedinte al Consiliului de Miniştri în momentul intrării României în Primul Război Mondial, conducând ţara în momentele dificile ale retragerii în Moldova.

A fost conducătorul delegaţiei române la Conferinţa de Pace de la Versailles. În această calitate i-a revenit obligaţia de a răspunde reproşului semnării de către România a unei păci separate cu Puterile Centrale în 1918 (Pacea de la Buftea). Abilităţii sale diplomatice i se datorează lămurirea acestui punct, precum şi convingerea aliaţilor cu privire la justeţea revendicărilor teritoriale ale Regatului Român.

În 1922, după ce avuseseră loc realizarea şi recunoaşterea Marii Uniri, a preluat guvernarea, asumându-şi reforma agricolă şi votarea noii constituţii din 1923. Brătianu a fost adesea acuzat că ar fi avut o influenţă disproporţionată asupra monarhului, impunând acestuia opţiunile sale politice. În criza dinastică determinată de renunţarea principelui moştenitor din decembrie 1925, Ionel Brătianu a fost preopinentul eliminării principelui moştenitor Carol de la succesiunea tronului.

Ion I. C. Brătianu a dominat viaţa politică din România cu autoritate. Dintre cei care au încercat să-şi explice cauzele acestei dominaţii, toţi au căzut de acord că avea o vocaţie nativă de conducător. Cel mai adesea era văzut cu o carte în mână, de regulă o carte de istorie.

Fruntaşul liberal a ştiut foarte bine să-şi aleagă colaboratorii, valorificând la maximum capacităţile lor. Deşi avea doi fraţi, Ionel Brătianu l-a pregătit pentru succesiunea la conducerea Partidului Naţional Liberal pe Ion G. Duca, intuind capacităţile sale politice. Un factor important al dominaţiei sale politice a fost influenţa pe care o exercita asupra regelui Ferdinand, mai ales prin Barbu Ştirbei şi regina Maria, cu care a avut şi o relaţie amoroasă.