Caragiale, cel mai naţional scriitor român

Există câteva propoziţii, câteva definiţii în critica literară românească – ale lui Maiorescu, Ibrăileanu, Călinescu sau Mircea Iorgulescu – fundamentale privindu-l pe Caragiale, oricâte grile şi lecturi intertextualiste, textualiste şi novatoare viziuni regizorale ar suporta opera sa. Una dintre ele – memorabilă şi de neclintit – aparţine lui Mihail Ralea: „Caragiale, cel mai naţional scriitor, cel care a înţeles mai bine firea noastră, ne-a lăsat şi acest aspect: românul care nu-şi pierde cumpătul în faţa crizei”. În treacăt fie zis, la atâtea crize, revoluţii eliberatoare şi tranziţii pârjolitoare, asta i-ar mai lipsi românului: să-şi piardă detot şi cumpătul. Deşi există momente când ar fi necesar, imperios necesar să şi-l piardă… Dumitru Radu Popescu, scriitor cu o prodigioasă experienţă de creaţie, concretizată într-o operă, inclusiv dramaturgică, impresionantă prin forţa şi diversitatea ei, dar şi un fin comentator de teatru ca spectacol, mi se pare că adânceşte caracterizarea lui Mihail Ralea, privind cumpătul în faţa crizei, atunci când observă: „Personajele lui Caragiale nu participă direct la istorie, ci la parodierea istoriei. Ele nu varsă o picătură de sânge pentru libertate, fraternitate, ţară şi alte bazaconii despre care se pronunţă în solemne bufonerii. Caragiale trebuie citit «pe dos» – şi interpretat solemn! Ceea ce dă naştere unui comic cumplit”. Sintagma „comic cumplit” vrea să zică trist, ba chiar mai mult decât atât. Și ea îmi întăreşte ideea că aşa stau lucrurile. Într-un alt eseu, intitulat „Cimitirul eroilor literari”, Dumitru Radu Popescu scrie:

„Tache, Mache, Rică Venturiano, conul Leonida au ieşit din cărţi şi din piese şi au păşit cu vigoare în faţa noastră cea de toate zilele adaptându-se din mers la noile sugiucuri şi schimbând trăsura cu elicopterul… Matusalemici, ei sunt morţii noştri vii, plini de elanuri tinereşti! În comediile lui Caragiale, fireşte, nu moare nimeni, fiindcă nimeni nu se bate pentru vreo idee… Toţi se bat doar pentru interesele ţărişoarei noastre dragi – dragii de ei! Prefecţi, poliţai, caţavenci, farfurizi, trahanachi, agamitzi, ei trăiesc mereu fericiţi, într-un climat electoral beat de eternitate, ei nu mor, ei nu pot muri, ei îmbătrînesc mereu, ei sînt morţii noştri vii, eterni, ei sînt doar din ce în ce mai ramoliţi şi mai vicleni, şi tot mai puternici, căci nu uită să adune scrisorele pierdute, dosărele găsite, fişe economice, pentru orice eventualitate – ca să le dea: pac! la jurnal! – ei sunt dinastiile noastre nobiliare, dinastia Farfuridi, dinastia Brânzovenescu, dinastia Dandanache, ei sunt nemurirea noastră cea de toate zilele – dragii de ei!…”.

În ziua 6 octombrie 1894, Caragiale citea O scrisoare pierdută, am putea spune în avanpremieră absolută, la Iaşi, cu prilejul unei sărbători a Junimii, în prezenţa marilor figuri ale faimoasei societăţi, între care Vasile Alecsandri. Tot la un banchet al Junimii Nenea Iancu citise cu aceeaşi vervă O noapte furtunoasă. În ajunul celei dintâi reprezentaţiei pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti, la 13 noiembrie, spectacol la care avea să asiste regina, citeşte Scrisoarea şi la palat, unde se duce însoţit de Titu Maiorescu. Cu totul neobişnuit este însă ceea ce s-a petrecut la Junimea, unde, după ce Caragiale, cu enormul său spirit histrionic, s-a transpus în pielea fiecărui personaj, severul, sarcasticul P.P. Carp, care îl urmărise, ca toţi cei de faţă, fascinat, i-a făcut autorului poate cel mai insolit elogiu: „Am crezut până astăzi că eu sunt cel mai mare om din România; acuma văd că eşti tu!”.

La premiera absolută de la Naţionalul bucureştean, succesul piesei a fost literalmente răsunător, Caragiale fiind chemat de mai multe ori la rampă pe valurile ropotelor de aplauze. Peste puţin timp O scrisoare pierdută era pusă în scenă şi la Teatrul Naţional din Iaşi, unde, deşi „cumplit de prost jucată”, după aprecierea lui Alexandru Vlahuţă, a plăcut totuşi pretenţiosului public din de aici. Pe Caragiale l-a interesat, se pare, în mod deosebit ecoul piesei sale în capitala Moldovei. Nutrea pentru Iaşi, unde avea şi câţiva foarte buni prieteni, sentimente speciale de admiraţie: „…şi eu, cu sufletul, sunt mai mult ieşean decât bucureştean, deşi de felul meu sunt ploieştean”, mărturisea, în stilul său inimitabil, sentimentalul părinte al „dinastiilor noastre nobiliare”. Cu vreo şase luni înainte de memorabila lectură a „Scrisorii pierdute” de la Junimea, el, împreună cu prietenii săi, prospectase condiţiile de a se stabili pentru o vreme la Iaşi, unde intenţiona să înfiinţeze şi o berărie... Contrar structurii şi temperamentului său eminamente sudic, pe Caragiale l-a atras mereu Nordul pe care, credea G. Călinescu, îl asocia cu confortul şi siguranţa vieţii. Autoexilul său la Berlin s-ar explica având în vedere şi o asemenea irezistibilă atracţie. Răspunzând la întrebarea pe care singur şi-o pune – de ce s-a stabilit Caragiale la Berlin? – G. Călinescu răspundea: „Omul are peste 50 de ani, a trăit o viaţă strâmtorat, vrea în fine să ia puţin aer european. E la mijloc şi puţină sperietură de oriental şi se constată că, prin chiar alegerea ţării şi oraşului, pe scriitor îl atrage latura confortabilă a vieţii, civilizaţia... Nu ştia nemţeşte mai deloc şi literatura lui n-are mai nimic germanic. Funcţionează, la Caragiale, impulsul de migraţie al rasei. Şi, curios, în timp ce trupeşte se transporta spre nord, sufleteşte se cobora în acel orient în care declarase că nu s-ar fi dus pentru nimic în lume, pentru că acolo «n-are siguranţa vieţii»”.

Având „instinctual oroare de solitudine”, Caragiale este un spirit plebeu. Mai important e că acest spirit în care, cum scria Nicolae Iorga la moartea marelui scriitor căruia îi creiona un antologic portret, „s-au luptat întotdeauna, într-un conflict tragic, care l-a sfâşiat, instinctele clasice cele mai sigure cu pornirile romantice cele mai cutezătoare”, este cel mai consecvent şi, totodată, paradoxal, cel mai imprevizibil personaj al lumii caragialiene. De aici, între altele, şi incompatibilitatea sa totală cu Eminescu, care, neputând să accepte lejeritatea orientală, faptul că la Bucureşti, la porţile Orientului, tot ceea ce începe tragic eşuează în comic, risca să pară lipsit de umor şi, oricum, incapabil, ca şi Maiorescu de altfel, să guste glume de-ale lui Caragiale de genul: „Kant al tău este un moftangiu…”, sau alintături de o superbă ipocrizie precum: „În ţara asta dac-ai scris o piesă de teatru, nu poţi să bei o bere liniştit”.
În ţara asta, pe care, în pofida tuturor acuzaţiilor ce i-au fost aduse prin vreme, inclusiv aceea că ar fi un fanariot ingrat care ne-a denigrat pour toujours, Caragiale a iubit-o. A iubit mai ales limba română. Ne-am putea imagina ce sarcasme ar scânteia condeiul genialului Nenea Iancu care, cu vorbele lui Iorga „cântărea de o sută de ori cuvântul pe care-l cobora pe hârtie”, dacă ar putea să vadă ce s-a ales din „scumpa Carte de boierie”, cum numea el limba română.

Constantin Coroiu