Dan Sociu, Pavor nocturn, Cartea Românească, Bucureşti, 2011, 88 p.

ALEX GOLDIŞ

După o încercare nereuşită de reconversie la proză, cam toată lumea aştepta întoarcerea lui Dan Sociu la poezie. Mai ales că între „Cântece excesive”, cel mai de succes volum al autorului, şi „Pavor nocturn”, cartea recent apărută, s-au scurs aproape şase ani. Atâta doar că cei mai entuziaşti admiratori ai poeziei lui Sociu vor avea o dezamăgire cruntă încă de la început: dintre cele trei cicluri ale volumului, cel mai consistent – atât din punct de vedere valoric, cât şi ca număr de pagini – a mai fost publicat în „Cântece excesive”. Nici măcar un re-make, aşa cum se întâmplă de obicei atunci când o vedetă vrea să reintre cu orice preţ în atenţia publicului sau să mai producă un ban cinstit (economisindu-şi în acelaşi timp talentul şi efortul) nu propune noul volum, căci „Cu gura uscată de ură” e preluat fără nicio modificare. Inclusiv ordinea poemelor a rămas aceeaşi.

Divorţul la persoana I plural

Ce-i drept, dacă trecem peste micul fals de marketing (căci ce altceva e marketing-ul în general?), există câteva argumente plauzibile pentru reluarea acestui ciclu. Odată, el reprezintă de departe miezul valoric dur al „Cântecelor excesive”. Mai diluat decât „borcane bine legate, bani pentru încă o săptămână”, unul dintre cele mai bune debuturi ale generaţiei, trecut prea uşor cu vederea din cauza publicării la o editură mică, volumul din 2005 strălucea prin grupajul central. „Cu gura uscată de ură” recomanda, de fapt, un Sociu diferit nu doar faţă de „borcane bine legate”, ci chiar faţă de „Cântecele excesive”. Oarecum normal, majoritatea comentatorilor s-au lăsat atunci furaţi de noutatea formulei tranzitive şi anecdotice care-l individualiza în rândul generaţiei, ignorând potenţialul expresionist al poeziei lui Dan Sociu. Căci, într-adevăr, dacă s-ar fi vorbit la acea dată despre capacitatea de concentrare a imaginii şi despre încrâncenarea imaginarului, formula lui Sociu s-ar fi apropiat considerabil de poezia lui Dan Coman sau Claudiu Komartin, plasată aproape programatic în opoziţie. Talentul ieşit din comun de a face din fiecare poem o poveste revelatoare pentru propria biografie, ştiinţa construcţiei în relief şi a decupajului percutant (în puternicul poem ce deschide volumul de debut, moartea tatălui se suprapune cu naşterea bovarismului creator şi cu primele anxietăţi erotice) sunt înlocuite, în „Cu gura uscată de ură”, de o excelentă tehnică a contragerii. Scenarii întregi din poemele anterioare sunt reduse, acum, la câte o sintagmă fulgurantă – să nu ne temem să-i zicem chiar „metaforă”, „figură de stil” – care, departe de a falsifica autenticitatea à la Sociu, o radicalizează. Un poem din primul volum construit după leit-motivul trupului ca funcţionar („trupul meu e un nenorocit de contabil”), repede derivat în ipostaza trupului-călău („trupurile noastre sunt nişte porci de fascişti”), e contras, în ciclul reluat acum, într-o imagine pătrunzătoare a Răului interior: „şi organele noastre/ şi-ar fi uitat de tot/ activităţile fasciste/ şi viaţa noastră ar fi curată/ ca un cuţit de măcelărie/ proaspăt şters”.

Dan Sociu nu apelează la metafore pentru că şi-ar fi modificat peste noapte crezul poetic autenticist, ci pentru că doar aspectul lor contorsionat e în măsură să redea drama totală a morţii sentimentului şi a dispariţiei cuplului. „Cu gura uscată de ură” se construieşte, astfel, ca o colecţie de stări paroxistice în care resentimentul sau setea întunecată de răzbunare sunt cu atât mai expresive cu cât fac casă bună cu reziduurile de intimitate şi de tandreţe. Întreaga frumuseţe paradoxală a grupajului e dată de faptul că autorul îşi concepe discursul convulsiv despre scindare la persoana întâi plural – ca şi cum aversiunea absolută, dublată de autodistrugere, ar reprezenta cheagul de pe urmă al relaţiei. Excelente sunt, astfel, desele imagini ale claustrării care ating într-un fel o culme a resentimentului, de vreme ce fiecare încearcă să-l sufoce pe celălalt chiar cu riscul de a se anula pe sine: „ne scuipăm cu gurile uscate de ură”; „simţi gura mea/ cum te sufocă”; „gâfâi sub mine/ ca la capătul fugii/ şi la capăt nu te-aşteaptă/ nimic/ nimeni nici măcar eu”; „frumuseţe-ntre noi/ cât în faţa moartă/ a lui marilyn monroe”. Cuplate cu ipostazele înstrăinării perfecte („încercăm să ghicim/ maţele căruia dintre noi ghiorăie/ picioarele cui sângerează”; „când ne atingem/ din întâmplare/ sunăm/ ca două căni de tablă/ ciocnite/ la o sărbătoare/ săracă”), ele compun un manifest dur, neconcesiv, al consumării totale a experienţei comune: „nu mişca/ ceva în noi/ încă respiră/ sub tonele de ciment/ scârba de dragoste vrea s-o ia de la capăt/ că io şi tu am mâncat tot/ am băut am futut tot/ ce se putea unul la altul/ împreun-am strivit coşuri/păduchi”. Tonul surescitat şi violenţa metaforelor contribuie decisiv la conservarea autenticităţii, în ciuda stilului vizibil mai colorat decât în celelalte cicluri.

Frugalitate şi valoare

De altfel, fragmentele din „Cu gura uscată de ură” reprezintă – şi aici atingem a doua posibilă raţiune a reluării lor – poarta de acces spre un Sociu mai întunecat şi mai melancolic, de regăsit în „Pavor nocturn”. Cele două grupaje, nu mai lungi decât două poeme, coboară din real într-o post-realitate cu o geografie vizibil schimbată („aici începe tot timpul iarna şi se face întruna întuneric/ şi frig, dar din când în când lumina altui soare ajunge/ deviată/ şi trece peste bicicleta mea”) şi cu o sensibilitate nouă. Deopotrivă entuziasmul şi înverşunarea se retrag în spatele unei traume complet aseptizate, din care mai rămân presimţirile rele, coşmarul şi remuşcările. Scenariul despărţirii violente cedează aici în faţa unei resemnări glaciale, cu mici şi izolate zvâcniri de revoltă. „Mă brutalizez/ să ţin hormonul fericirii la suprafaţă” sau „nu ai de ales, trebuie să iubeşti pe cineva,/ altfel te ia mama dracului” sunt cele mai expresive confesiuni ale acestei etape.

Din păcate, însă, cu totul contrar a ceea ce crede Paul Cernat într-o cronică din revista „22”, frugalitatea versurilor lui Sociu nu e echilibrată de vreun climax valoric. O fi trecut poetul prin experienţa infernului cu destule câştiguri existenţiale (cum bănuieşte criticul), nu zic ba, însă la suprafaţa scriiturii, aceasta nu transpare mai deloc. „Iluminările” mai recente ale poetului sunt departe de paginile inspirate ale volumului de debut sau – măcar parţial – ale „Cântecelor excesive”. Un aer de mărturisire forţată, sentenţioasă şi metafizică prin program paralizează destule din rândurile celor mai recente poeme semnate de Dan Sociu. Suprapunerile diferitelor straturi ale realităţii sunt acum banale, anecdoticul nu mai susţine confesiunea şi nici nu mai garantează autenticitatea. Regăsite în acelaşi poem, ele sunt lipite aleator: „bunicii ei care-a crescut-o/ lumea-i spunea bomboana./ s-a omorât cu acid clorhidric./ când avea trei ani, i-a murit un frăţior mic/ de câteva luni. au dus-o şi pe ea să-l vadă./ îmi povesteşte uneori de asta, de fiecare dată/ ca şi cum mi-ar povesti prima oară./ când spune «frăţior» e ca atunci când a zis/ că n-are bani de «ghetuţi»: i-am simţit sufletul, ăla etern./ nu ştiu cum s-o spun altfel,/ nici nu e nevoie”. Când descoperă câte o imagine premonitorie şi şocantă în interiorul realului celui mai concret,  Sociu nu-i mai ataşează un scenariu, ci preferă s-o expună ca la manual, diminuându-i  forţa de impact. Un virtual poem reuşit despre spaima de moarte se dezumflă văzând cu ochii într-o retorică stângace: „imaginează-ţi că/ ştii asta chiar şi când o uiţi. metafora mea era însă/ alta, dar n-am vrut s-o sperii chiar aşa: crocodilii,/ după ce-şi trag prada în apă, o ascund în câte o/ grotă de sub mal, o lasă acolo, sfârtecată, dar vie/ şi se întorc după ea când le e foame./ imaginează-ţi/ că eşti în grotă şi aştepţi crocodilul”. Unde să fi dispărut inventivitatea de situaţii poetice, capacitatea de a descoperi cu sadism paradoxurile realului şi ale propriei biografii sau ingenuitatea tranzitivă ce lovea cititorul în moalele capului – toate, mărci înregistrate Dan Sociu?

Nu e vorba doar de abulie şi de resemnare ca semnalmente ale noii sensibilităţi, ci, mă tem, chiar de versuri şi sintagme ce scârţâie din toate încheieturile. Oricât de considerabil s-ar dovedi efortul de a colecţiona subordonate – nu lipsit de traume pentru urechea vorbitorului mediu de limbă română –, el nu prea compensează lipsa de imaginaţie şi de construcţie. Prea fraged încă pentru a deveni poezie e un fragment precum „într-o dimineaţă am mâncat împreună într-o vitrină/ de unde priveam zăpada topindu-se/ în jurul picioarelor care aşteptau./ pentru că o parte din ce făceam era în timpul vieţii,/ strălucea un pic”.

Probe, acestea, că jumătatea de volum din „Pavor nocturn” nu reprezintă nici măcar jumătate din sperata reîntoarcere a lui Dan Sociu la poezie.

Sursa: http://revistacultura.ro