George R.R. Martin – Urzeala tronurilor

Nu ţin minte să mai fi citit altă carte de George R.R. Martin, cu excepţia romanului Zburătorii nopţii, o lectura neimpresionantă, ce nu izbuteşte să rămână multă vreme în memoria cititorului. Prin urmare, surpriza produsă de Urzeala Tronurilor a fost desăvârşită.

Încă de la prima pagină Urzeala Tronurilor a reuşit să-mi capteze atenţia, să-mi trezească interesul, atât pentru lumea complexă care mi se înfăţişa treptat, cât şi pentru soarta eroilor. Potenţialul de mare povestitor se simte şi în Zburătorii nopţii, însă George R. R. Martin îşi demonstrează adevărata forţă literară cu povestea familiei Stark.

Despre Urzeala Tronurilor s-au scris nenumărate rânduri, prin urmare nu voi cădea în ispita reiterării afirmaţiilor consacrate despre această carte, cum ar fi paralela dintre războiul celor două roze – purtat între casele nobiliare Lancaster şi York, 1453-1487 – şi războiul familiilor protagoniste ale romanului, sau influenţa evidentă a romanului lui Sir Walter Scott, Ivanhoe asupra stilului literar al lui Martin. Mai mult decât aceste coordonate funcţionale ale romanului ar merita menţionate elementele de inedit ale acţiunii. Înainte de toate, Zidul…  prologul ne aduce în faţa acelei construcţii bizare, masive şi veşnic păzite. Nu ni se spune ce este dincolo, nu ştim în ce constă ameninţarea fortificaţiei, ce demoni se ascund în lumea ce se întinde dincolo de Zid. Cei care trăiesc dincolo de acest Zid sunt denumiţi “Ceilalţi”, numele semnalând alienarea acestora de lumea eroilor romanului. Astfel, prin acest element se dezvoltă o poveste în cadrul altei poveşti.

Descrierile făcute lumii dothraki impresionează, deoarece şi aici există un corespondent în istorie. Modul de viaţă al luptătorilor acestui clan coincide cu obiceiurile popoarelor războinice ale Asiei centrale, eterna migraţie dintr-un loc în altul, organizarea triburilor şi autoritatea celor bătrâni, respectul de care se bucură casta războinicilor.

Am auzit o sumedenie de comparaţii făcute între Cântec de Gheţă şi Foc şi Stăpânul inelelor al marelui Tolkien. Sincer, prefer cartea lui Martin, deoarece, spre diferenţă de Tolkien nu mă pierde printre multitudinea de personaje existente. Citind Stăpânul Inelelor deseori m-am văzut nevoit să răsfoiesc înapoi cartea pentru a despletici firul narativ. Martin, deşi scrie o veritabilă istorie a unei lumi imaginare, cu sute de personaje, îşi construieşte astfel proza încât, prin personalitatea, caracterul şi atitudinea lor, personajele să fie inconfundabile. Mai este un amănunt la care Martin reuşeşte să-l depăşească pe Tolkien: faptul că eroii au fiecare propriile ţeluri, motivaţii, speranţe şi aşteptări, nu se împart strict în două tabere fiind ori de o parte ori de alta, fiecare este o întreagă lume în sine. Astfel, acţiunea romanului nu se naşte din derularea unor întâmplări spre un final în care unii ies învingători şi alţii sunt învinşi, ci se dezvoltă complex şi firesc. Întâmplările nu tind spre un punct culminant care să devina finalul povestirii ci se derulează parcă la nesfârşit, asemeni scurgerii timpului. Nici măcar personajele nu sunt clar împărţite categoric în tabere, există , de exemplu, un Tyrion Lannister, ale cărui trăsături de caracter sunt în disonanţă cu cele tipice pentru familia de care aparţine.

Prin Urzeala Tronurilor descoperim o capodoperă desăvârşită, capabilă să ne ofere o evadare din real, o lectură plăcută care ne lasă cu unicul regret că Martin nu a ales să descrie la nesfărşit noile întămplări ale eroilor ce ne-au devenit deja familiari.

 

Sursa: http://nemirabooks.ro