Horea Poenar, Semnul celor patru/ review de Andrei Terian

Horea Poenar, Semnul celor patru. O teorie a interpretarii, Editura Paralela 45, Pitesti, 2008, 376 p.

Horea Poenar nu-i doar un mare teoretician, dar si un mare ghinionist. Cat de mare e teoreticianul Horea Poenar ne explica Mircea Martin pe ultima coperta a volumului Semnul celor patru. O teorie a interpretarii: „O carte care creeaza istorie, in sensul in care marcheaza un moment – cat de important, se va vedea in deceniile viitoare – in istoria disciplinei. In ordinea scrierilor despre literatura si arta de la noi, nu cunosc o incercare mai ambitioasa si, in acelasi timp, mai aproape de realizarea acestor ambitii.” Cu alte cuvinte, alde Dragomirescu, Lovinescu, Calinescu, Vianu, Marino, Cornea, Manolescu, Simion, Negrici si – cu voia dumneavoastra, ultimul pe lista – Martin si-au calmat ambitiile la timp; sau, daca nu, cu atat mai rau pentru ei, de vreme ce oricum nu si le-au realizat.

Intelegem astfel de ce Horea Poenar e si un mare ghinionist: pentru ca in anul care s-a scurs de la aparitia cartii sale, teoreticianul clujean n-a reusit sa bifeze decat o nominalizare la premiile revistei Observator cultural (si, probabil, premiul filialei Cluj a USR-ului); in rest, n-am reusit sa gasesc nicio recenzie, cat de mica, a Semnului celor patru” in toata presa noastra culturala. Ce-i drept, s-ar putea ca acest low profile sa fie o capcana pe care ne-a intins-o autorul; ori, cel putin, o strategie de piata menita sa scoata profit maxim abia in „deceniile viitoare”. Mai ales ca, inaintea altora, Horea Poenar se caracterizeaza el insusi pe ultima pagina a cartii sale, cu o extrema modestie, prin intermediul unui citat din Malcolm Lowry: „Cine ar fi crezut ca un oarecare om nestiut de oameni, stand in centrul lumii, gandindu-si insinguratele-i ganduri nenorocite, faurea oamenilor soarta, ca in chiar momentul in care gandea, totul era ca si cum, in culise, s-ar fi tras unele sfori si continente intregi ar fi explodat printre flacari si urgia s-ar apropia.” De unde si gandul nelinistitor care ma-ncearca: daca, uzand de puterile sale de Dr. Manhattan, Horea Poenar a fost acela care a impus tacerea cronicarilor? Daca l-a teleghidat pe Mircea Martin? Sau daca ma dirijeaza chiar pe mine din culise in momentul cand scriu aceste randuri?

Si totusi, eu zic ca pana una-alta sa mergem pe varianta ghinionului. Dar, in acest caz, care sa fie motivul ignorarii cartii? Cea mai probabila explicatie a fenomenului ne-o sugereaza chiar Horea Poenar, care avertizeaza de la bun inceput ca „organizarea unei teorii nu mai poate urma criteriile moderniste [?, n.m.] ale vizibilitatii si logicii” (p. 10). Cu alte cuvinte, autorul clujean vrea sa ne ofere o teorie invizibila si ilogica. Si nu s-ar putea spune ca nu reuseste. Chiar daca nu pe de-a-ntregul. Caci, oricat ar fi de postmodern, chiar si teoreticianul nostru mai cade din cand in cand in pacatul „modernist” al vizibilitatii si al logicii; desi nu neaparat si in acela al originalitatii. De ce „semnul celor patru”? Pe scurt spus, pentru ca, in opinia lui Horea Poenar, opera de arta rezulta din intersectia a patru „orizonturi”. Trei dintre acestea (orizontul interpretului, al operei si al interpretarii) tin de hermeneutica secolului trecut si ele se intalnesc mai cu seama in caracterizarea gadameriana a interpretarii ca Horizontverschmelzung; cel de-al patrulea – situat „nici in discurs, nici in afara lui”, deci discutabil ca „orizont” – e „himenul”, in acceptiunea pe care Derrida o atribuie termenului in „Diseminarea” (aici eu zic ca s-ar fi potrivit la fel de mai bine „timpanul”, pe care filosoful francez il trateaza in intro-ul volumului „Marges – de la philosophie”; dar himenul suna mult mai „teoretic”, n’est-ce pas?). Oricum, chiar si aceasta simpla enumerare a referintelor suscita o obiectie elementara: Horea Poenar nu pare sa-si dea seama ca hermeneutica si deconstructivismul, ca doctrine exponentiale pentru ceea ce Paul Ricœur numea „restaurarea sensului”, respectiv „scoala suspiciunii”, sunt incompatibile prin chiar premisele lor. Si, intr-un plan mai larg, ca, pentru a rezolva o problema de teorie literara, nu e nevoie sa aglomerezi cat mai multe concepte din cat mai multe scoli de gandire, ci mai degraba sa alegi discursul, doctrina si conceptele cele mai utile, pe care sa le optimizezi in vederea atingerii scopului urmarit.

Altele sunt procedurile lui Horea Poenar, care, de obicei, se multumeste sa practice o bolboroseala gongorica si sa vitupereze amenintator la adresa metodelor critice „traditionale”. Care ar fi acestea? Pai, cam toate: impresionismul, pozitivismul, psihanaliza, structuralismul, tematismul, psihoistoria (?), critica genetica s.a. Cu ce ar fi pacatuit ele? Cand e sa ofere o explicatie, Horea Poenar fie scoate la bataie fraza lui preferata („toate dau gres si nu e aici locul si momentul unei demonstratii” – p. 172), fie debiteaza enunturi de un comic (in?)voluntar: „Metodele critice bazate pe conceptia textului inchis vad punctul ca punct; orizonturile acestor interpretari sunt inchise.” (p. 317) Exista, e drept, si exceptii. De pilda, la p. 208, Horea Poenar demareaza un „exercitiu de analiza concreta”, constand intr-o radiografie a romanului romanesc (a intregului roman romanesc!), pe care o sisteaza dupa doar trei pagini, ba inca si cu teama de „a nu mai lungi aceasta analiza”. Ce ramane in urma sa? Ca nu rezista multe romane, asta nu-i de mirare; se stie doar cat de exigenti sunt teoreticienii. Mai interesant e insa ce romane raman si cu ce argumente e justificata rezistenta lor. Din interbelic se salveaza doar doua scrieri: Craii de Curtea-Veche si Patul lui Procust. Explicatia? „Craii…descopera si mizeaza pe dimensiunea discursiv-stilistica a creatiei romanesti, pe cand Patul lui Procust intelege si accentueaza dimensiunea compozitionala (cele doua dimensiuni nu exista, fireste, una fara cealalta [rezon! – n.m.]). Cele doua dimensiuni nu sunt constientizate (in calitatea lor de arme ale romanului, de teritoriu activ si nu pasiv al acestuia) de romanele precedente. Orice folosire a lor inainte e pur intamplatoare.” Mai departe, din perioada postbelica raman in primul rand Mircea Horia Simionescu (pentru „compozitie”), Sorin Titel si C. Toiu (pentru „stil”), dar mai ales Mircea Nedelciu (cu Zmeura de campie, romanul care „leaga cel mai bine cele doua dimensiuni” – stilul si compozitia, evident). Stil, compozitie sau – in cel mai fericit caz – „stil si compozitie”. Dar atunci de ce nu si „modurile de expunere” sau „momentele subiectului”? Caci, in momentul cand scapa din vedere vulvaritatea, „teoreticianul” care a sters pe jos cu toata critica „traditionala” din secolul XX atinge un grad de vulgaritate a comentariului pe care chiar si unii elevi de liceu au ajuns sa-l priveasca de la distanta.

 

Fireste, as putea fi suspectat ca incerc sa simplific aici in mod fraudulos complexitatea teoriei lui Horea Poenar. De aceea, o sa las exemplele sa vorbeasca de la sine. Sa luam, bunaoara, unul dintre conceptele centrale ale cartii: acela de „experienta estetica”, despre care Semnul celor patru ne invata ca trebuie privita „dintr-o perspectiva atenta, a fenomenalitatii fenomenului”, ca nu trebuie redusa la „experienta ontologica”, ci inteleasa ca „proto-ontologica, tocmai prin spatierea pe care o defineste si o calmeaza intre eu si lume, intre obiect si fundal, intre visible si invisible”, ca, desi este „distorsionata, modulata de determinari”, ea ramane totusi o „matrice a prezentei” si poate fi astfel abordata printr-o „eidetica (fara concept), transcendentala si, fireste, constitutiva” (p. 35-36). E limpede, nu? Daca nu, sa incercam pe cealalta cale, in aceasta pastisa dupa Aleph al lui Borges: „Imi amintesc un tablou al lui Veronese [fara indoiala Nunta din Cana, c. 1562, aflat la Luvru – n.m.] in fata caruia am stat cateva ore intr-o zi de mai; l-am privit de la distante diferite, m-am apropiat sa miros consistenta tusei, sa-mi oblig ochii sa simta durere, sa se simta incapabili in fata formelor, sa fie invadati de culoare. L-am privit asezat, cativa oameni treceau prin fata mea, il obturau pentru moment, dupa care revenea. Am visat cu ochii deschisi. Am vazut trei pasari si apoi alte cateva mai departe. Am vazut un cutit ridicat si mai multe globuri de piatra. Am vazut maini intinse si un decolteu adanc ce mi-a amintit de o actrita pe care mi-am dat seama ca o ador. Am vazut un arcus cu care cantase vecinul meu de camera in urma cu mai multe saptamani, am vazut chipul tau, m-a cuprins ameteala si am plans. Un an mai tarziu in fata unei reproduceri pe care o priveam distrat am avut un soc: am aruncat din maini revista si m-am simtit cuprins din toate partile de neant, am crezut pentru o clipa in destin, m-am repezit la fereastra si am privit in sus intuind ca de acolo eram privit de cineva care imi jucase o festa. Si toate acestea dintr-un motiv minor poate: in coltul din stanga sus al tabloului se ivise chipul unui catel atent la ceea ce se intampla in fata ochilor sai. Un catel pe care in toate acele ore de contemplare atenta si variata a originalului, nu-l vazusem! Deloc. Si care acum isi aroga dreptul de a-mi sugera un adevar terifiant: fusesem privit la felul cum el privea. Tabloul se jucase cu mine, ma mentinuse in rolul catelului ce priveste de la etaj. Dictasem prin contemplare o distanta care nu exista de fapt. Eram si sunt in realitate parte a tabloului. Privit si continut, impartasind intersubiectiv si in acelasi timp intelegand pentru prima data ce si cine sunt. Iata, poate, experienta estetica si dialogul pe care ea il implica! [s.m.]” (p. 176) Oare cum ar fi aratat teoria din „Semnul celor patru” daca Horea Poenar ar fi vazut din prima catelul? Sau daca in locul catelului ar fi vazut un pisoi? Ori, si mai rau, un pui de prepelita?

Dar asta nu e tot. Triumful talentului se observa, la Horea Poenar, nu doar in teoretizari, ci si in analize. E cazul lecturii lui Nichita Stanescu din capitolul Cum se prabuseste-n iarna un cal, care se incheie cu urmatoarele concluzii: „Moment propice pentru a reveni la cai. Calul care a trecut prin gradina. Semnul potcoavei sale. Accidentul de suflet pe care l-a produs. Faptul-de-a-fi-cal. Faptul-de-a-fi-pentru-mine-cal. Doi cai: sfantul de cal si calul din gradina. Trei cai: nechez. Sentinta de a fi. Sentinta de a fi cal. Caine mi-ai fost, si cal, si nevasta. Alergarea. Alergarea ca alergare, vederea ca vedere. Rana iubirii: absenta himenului. Iubirea dincolo de eu, de euri: sfasierea himenului e posesie, nu iubire, e dar, dar nu din prisos. Absenta himenului da prisos. Ce se da, ce se ia? Totul e simplu, atat de simplu, incat devine de neinteles.” (p. 334)

Un critic american sustinea ca un general care ar da ordinul de atac in versuri s-ar compromite in fata ambelor comunitati: si in fata propriilor soldati, derutati de comportamentul aberant al comandantului; si in fata poetilor, care nu l-ar lua niciodata in serios. Nechezatul lui Horea Poenar ridica o problema asemanatoare: din randurile criticilor, autorul Semnului celor patru se exclude singur si nesilit de nimeni prin discursul sau sufocat de platitudini si false ezoterisme.

Iar caii, din pacate, nu citesc.

 

Sursa: http://revistacultura.ro