Întâlniri cu arta la Rostock

 Muzeul din Rostock şi-a aşezat colecţiile de istorie şi artă în chiliile mănăstirii Sfintei Cruci, întemeiată în 1270. Era în 1977, după încheierea lucrărilor de restaurare a secularelor construcţii. Din anul 1921 încăperile fuseseră transformate în locuinţe, asta după ce din 1586 funcţionase aici o şcoală pentru fetele din Mecklenburg. Dar în anii de după primul război mondial o şcoală într-o fostă mănăstire nu mai prezenta atracţie. Părea vetust, depăşit. Vechea aristocraţie decăzuse, cea nouă era, chiar şi numai aparent, mai de lume şi mai practică. Ce rost avea să-şi lase odraslele să se ofilească în chiliile strâmte, întunecoase, reci, mirosind înăbuşitor a mucegai. A urma Şcoala mănăstirească nu mai reprezenta un certificat de bună purtare. Vremurile se schimbaseră, altele erau acum reperele valorice.

Şi cum să suporţi liniştea atotstăpânitoare de aici ? La câţiva paşi se rostogoleşte viaţa. Ciudat, însă, nu răzbate prin zidurile de cărămidă şi piatră, haşurate de grinzi mâncate de carii. Aici trebuie să vorbeşti în şoaptă, altfel vorbele se întorc, lovindu-se de bolţi şi izbesc drept în moalele capului. Pe cât de intrate în pământ şi de umile par, privite din afară, clădirile în care se găsesc chiliile şi refectoriu, pe atât de uriaşe şi strivitoare îţi apar pe dinăuntru. Iar deasupra lor este biserica, cu turla parcă fără de capăt, urcându-se la cer.

În Refectoriu, o tipică sală gotică din secolul al XV-lea, s-a aşternut frigul veacurilor. Pereţii îngheaţă şi sufletul. Duşumelele sunt croite din dulapi groşi. Podelele nu trebuiau să scârţâie la mesele monahale. Ochilor nu le era îngăduit să se uite decât în farfurie şi în sine. Totul se desfăşura ritualic şi fără tulburare. Fiorii de gheaţă au fost alungaţi din Refectoriu, deşi austeritatea zidurilor s-a păstrat întocmai. Bolţile, cu arcurile lor gotice, sfinţii din icoane şi Isus de pe crucifixe încălzesc piatra. Aici e adăpostit tezaurul de artă. Fresce pe piatră, picturi pe lemn, culori veştede, culori vii. Sfinţenie, smerenie, dar şi o muşcătoare privire asupra păcătoşeniei omeneşti. Accente expresioniste, din care se va naşte marea mişcare expresionistă a timpurilor de mai târziu. Isus pe o cruce din lemn crud, lăcuit.

În jurul Mântuitorului horesc figuri de panopticum. Sunt oamenii pe care meşterul pictor şi ceramist i-a aşezat pe firida altarului de mari dimensiuni nu ca să-i sanctifice, ci să-i nemurească ca fiinţe pământene. Pitici cu zarurile norocului în mâini, sfinţi cu figuri grave, stăpâniţi de problemele lumii întregi, chipuri făţarnice de femei viclene. Deasupra se arcuiesc bolţile cu ceramică smălţuită înflorat. Vis-a-vis se arată privitorului sculpturile din bronz ale lui Ernst Barlach (1870 -1930), cu forme masive, însă nu lipsite de o înfiorare poetică. Forţă şi gingăşie într-o alăturare ce nu-i stridentă, pentru că sculptorul a fost ispitit mai ales de simplitatea vieţii. Un cerşetor în cârje, nişte ţărani dormind după ceasuri de treabă la câmp sunt subiectele banale la care artistul vibrează cu toată fiinţa. Vântul nu mai suflă rece în marea încăpere a Refectoriului. Se aude foşnetul aerului condiţionat, se înregistrează umiditatea. Un profesor şi cu elevii lui învaţă cu operele de artă în faţă lecţia marii arte, o artă ce a alungat frigul secolelor din această sală unde-ţi era permis cel mult să priveşti doar către lăuntrul tău.
La 23 ianuarie 1859, într-o clădire istorică de pe Stain strasse, s-a deschis Pinacoteca oraşului, prima colecţie publică a Rostockului, care număra 20 de tablouri.

Astăzi oraşul nu dispune de un muzeu de artă specializat, dar într-o sală de la etaj a Mănăstirii Sfintei Cruci sunt expuse lucrări de grafică ale lui Rembrandt van Rijn (1606—1669), aproape tot atâtea la număr câte avea Pinacoteca înfiinţată în secolul trecut. Aceste relativ puţine lucrări reprezintă însă o răscolitoare mărturie a puterii artistului de a atinge adâncurile sufletului omenesc. Privesc şi-mi aduc aminte de gravurile expuse la Kunsthalle. Ce uriaşă depărtare. Acelea mi se par, comparându-le cu lucrările lui Rembrandt, nişte simple cartoane.

Mă uit la operele lui Rembrandt şi senzaţia materiei pe care s-a lucrat dispare. Există doar oameni pe care artistul i-a văzut cum ei înşişi nu s-ar fi putut vedea. Rembrandt îi descoperă în cruzimea adevărului vieţii lor. O lume încremenită, nişte secvenţe surprinse cândva, instantanee, la urma urmei. Dar vrăjitoreasca putere a pictorului nu ia în seamă fleacurile şi prejudecăţile de tot felul. Când trage liniile dă viaţă materiei moarte şi sângele începe să curgă în venele nevăzute, inima pulsează, plămânii respiră. Te apropii să te convingi, pipăind, ascultând, cercetând de la câţiva centimetri. Da, nu e viaţa chiar viaţă. Te depărtezi şi iar cazi în mrejele iluziei pe care ţi-o întinde artistul. Dar asta nu mai are importanţă, te simţi fericit şi fratern cu oamenii din tablourile lui Rembrandt, cu negustorii, cerşetorii, iubeţele, piticii, nobilii şi mai ales cu el, meşterul între meşteri.

Sursa foto: www.rostock-heute.de