Într-o cârciumioară, dar nu de la şosea

 Cârciumioarele italiene au şarmul lor tipic. Li se potriveşte sintagma întâlnită şi pe la noi, „ca la mama acasă”. O atmosferă intimă şi o căldură sufletească te întâmpină din partea patronului, foarte prezent alături de clienţii lui, cât şi a personalului. E ceva necăutat, natural pe de-a întregul. Se întâmplă asta poate pentru că fără un asemenea comportament nu rezişti pe o piaţă supraaglomerată. Locantele sunt puzderie, dar nu duc lipsă de meseni. Aceştia sunt primiţi şi trataţi nu în silă, ca în România de ieri şi de azi, ci precum nişte musafiri mult doriţi şi aşteptaţi. Nu doar banul dictează, nu numai nevoia de câştig, firească, desigur, modelează atitudinea. Avem de a face cu un parteneriat în sensul cel mai nobil al cuvântului. Oamenii aceştia au vitală trebuinţă unii de alţii. Cârciumarii sunt de-a dreptul fericiţi când cineva le păşeşte pragul, li se adresează cu inima deschisă şi cu bucuria celui căruia i s-a făcut o plăcere.
Joseph, patronul unei astfel de cârciumioare din Saint Vincent, Valle D'Aosta, nu se înscrie exact în paradigmă. Firea lui e frumos păguboasă. Îi place viaţa şi atunci când clienţii îi cad cu tronc este în stare să pună la bătaie propria-i agoniseală, nu ştie cine ce, ca aceştia să se simtă bine, să-l ţină minte şi să-l mai viziteze. Dacă muşterii de felul acesta pleacă mulţumiţi din restaurantul lui, Joseph e în al nouălea cer. Povestea vieţii lui reprezintă un adevărat story, poate fi subiect de roman. Merită scrisă şi istoria lui explică felul de a fi, mână spartă, ceea ce nu face casă bună niciodată cu un om de afaceri, fie şi unul nu de anvergură, cum e cazul său. Joseph a vieţuit cea mai parte a existenţei sale în trecătorile Alpilor, la Courmajeur. S-a numărat printre potentaţii locului. Era tânăr, vioi, cum arată şi azi, limbut şi fermecător, de vreme ce o femeie cu douăzeci de ani mai în vârstă ca dânsul s-a îndrăgostit de el. S-au căsătorit şi au deschis mai multe restaurante de lux în Alpi. Au câştigat bani buni, dar cu o mână Joseph îi lua, cu alta îi dădea. Anii au trecut, semnele bătrâneţii au început a se vedea pe chipul nevestei lui Joseph şi el a simţit că nu mai poate împărţi acelaşi pat cu ea. Nu apucase să toace toată agoniseala femeii. Aceasta nu numai că a încuviinţat să se despartă în condiţii amiabile, dar s-a grijit şi viitorul lui. I-a cumpărat un mic local pe strada principală din Saint Vicent. E cochetul restaurant unde cei câţiva români prezenţi la cea de a XI-a Conferinţă Circom Regional (organizaţia televiziunilor regionale din Europa), găzduită de staţiunea de la poale Alpilor italieni, luăm masa la prânz şi seara.
Se găteşte bine în cârciumioara lui Joseph, dar mai ales eşti primit ca un prieten mult aşteptat. Pastele sunt apetisante şi preparate într-o multitudine de feluri. Se topesc pur şi simplu în gură. Vinul roşu, nici prea sec, nici dulceag, e numai bun de băut şi se armonizează de minune cu specialităţile de macaroane. Dar ceea ce ne cheamă aici e mai ales patronul, care are acel vino încoace. Ne primeşte dintru început cu multă căldură, fără să ne agaseze însă. Povestea vieţii lui mai ales ne seduce. La mese şi la bar servesc două chelneriţe de culoare. Una e negresă, cealaltă mulatră. Aceasta din urmă se distinge dintr-o ochire printr-o frumuseţe încântătoare şi puţin stranie. Un chip sculptural modelat, cu un nas puternic, însă armonios, nările dilatate şi fremătătoare, streaşină gurii cu buze proeminente şi viu roşcate. E leită la trup şi figură cu portretele feminine ale lui Gauguin din Tahiti. Metisa e originară din Republica Dominicană. Joseph a angajat-o imediat după ce a cumpărat restaurantul din Saint Vincent şi l-a scurt timp i-a devenit soţie.
Între noi şi Joseph s-au boltit repede punţile amiciţiei. Acest bărbat, cu înfăţişarea de chefliu simpatic, parcă niciodată treaz, niciodată ameţit, ci doar în bună dispoziţie, îţi cade repede cu tronc. Îţi face plăcere să răspunzi avansurilor lui elegante şi nevoii sale insaţiabile de comunicare. De fiecare când isprăvim masa şi ne pregătim de plecare Joseph apare invariabil cu o sticlă de vin. E din partea patronului, ne dă prieteneşte de înţeles, privindu-ne cu o complicitate ştrengărească, fiind sigur că nu avem cum să-l refuzăm. Nu o facem, bineînţeles, chiar dorim să pălăvrăgim puţin cu dânsul şi să-i cunoaştem mai bine saga vieţii. Ne dedăm agreabilei şuete, deşi tragem cu ochiul şi observăm că superbei dominicane nu-i surâde filotimia bărbatului, în stare să dea şi luna de pe cer celor care-i sunt la inimă. Dar nu cutează să rostească măcar un cuvinţel împotrivă. Pe noi ne socoteşte şi ea de-ai casei. Joseph ţine să ne facă părtaşi vieţii sale intime. Răsfoieşte tacticos, comentând savuros, albumul cu fotografii de la nunta cu dominicana. Nu uită să ne arate fotografiile din care zâmbeşte prima lui nevastă, pe mai departe îngerul lui păzitor. Ocrotitoarea lui Joseph a fost printre nuntaşi şi instantaneele fotografice o surprind într-o bună dispoziţie.
Ne-am simţit într-adevăr „ca la mama acasă” în cârciumioara lui Joseph. În ceasurile petrecute acolo multe au fost gândurile ce ne-au încolţit în minte. Am încercat să ne închipuim ce s-ar putea întâmpla când va îmbătrâni Joseph. Va avea şi el soarta primei lui soţii? Greu de crezut, pentru că prosperitatea dominicanei e în mâinile lui. Întrebări ca acestea ne-au tot dat târcoale, dar n-am reuşit să le găsim răspuns. Poate nu era nici timpul şi nici locul. Clinchetul de cristal al paharelor, gâlgâitul vesel al vinului, sporovăiala dedulcitoare estompau înspicările interogative. Eram cuprinşi de duhul acelui „carpe diem”, deviza locantei lui Joseph, care ne contamina pe de-a întregul. Trăiam intens, mistuitor clipa, clipa cea repede, să nu se lepede.