Julian Barnes – Nimicul de temut

Ca intotdeauna, am uitat de schimbarea orei, asa ca intr-o dimineata la sapte citeam ultima parte din Nimicul de temut, a lui Julian Barnes. Am sarit peste multe alte carti care isi asteapta randul si am luat o pauza de Viata lui Marquez, ca sa il citesc pe Barnes. Nu pentru ca as fi unul dintre oamenii preocupati de moarte si de teama de ea, ci pentru ca imi place Barnes (ma repet, stiu) si, ca atare, eram curioasa cum abordeaza el subiectul.

Am asteptat cartea cu nerabdare inca de cand Nemira anunta pe blog ca e in pregatire si pot spune ca am citit-o aproape pe nerasuflate. Da, in ciuda subiectului, nu e morbida si poti fi captivat de ea la fel ca de o carte “de actiune” (eu nu prea agreez genul, dar aveam nevoie de o comparatie simpla).

Pentru cine nu a citit prezentarile sau recenziile acestei carti, tema centrala este moartea: felul in care ne gandim la ea, cat de des, cat de crispati sau de relaxati. Dar nu atat de simplist, ci laolalta cu inevitabilele meditatii pe marginea credintei si a liberului-arbitru. Si nu mereu la modul foarte rigid, sa nu uitam ca este vorba despre Barnes… In plus, apar frecvente trimiteri la momente cat se poate de personale, la parintii si la fratele lui, unele de o sinceritate brutala, mai ales daca te gandesti ca vin din partea unui englez crescut intr-un mediu conservator si puritan. Sigur, Barnes a dovedit deja in alte carti ca a depasit acest mediu. Totusi, ramane un britanic. E salvat de ironie, dar nu mi-l pot inchipui ca pe un Henry Miller, de exemplu, sau ca pe un Llosa. Sper ca se intelege ce vreau sa spun…

Revenind la carte, Barnes dezvolta subiectul mortii si prin trimiteri la diversi scriitori sau compozitori cunoscuti (clasici, prefera clasicii, nu tin minte sa-l fi “auzit” pomenind de vreun contemporan pe care l-ar prefera) care, intr-un fel sau altul, au fost obsedati de nimicul de temut. Trebuie sa recunosc: nu stiam ca unii dintre marii scriitori au fost atat de preocupati, ca sa nu spun inspaimantati, de moarte. La fel cum n-as fi crezut ca au existat (sau exista) oameni urmariti toata viata de frica de moarte. Sigur, fiecare dintre noi are momente cand se gandeste la moarte, la diverse aspecte legate de ea, dar sa faci din asta o obsesie.

Asadar, ganditi-va impreuna cu Barnes daca va temeti de moarte, cum ati prefera sa muriti, daca preferati mormantul sau cenusa, daca va inchipuiti in vreun fel momentul mortii, daca mostenirea genetica va influenteaza inclusiv felul in care vedeti moartea, daca ati vrea sa stiti cand urmeaza sa muriti sau preferati sa fiti luat prin surprindere… cu alte cuvinte, infruntati-va superstitiile si cumparati cartea, nu aveti niciun motiv sa fugiti de ea.

Julian Barnes, Nimicul de temut (fragment)

“Cand eram tanar, zborul cu avionul ma ingrozea. Alegeam sa citesc o carte care sa dea bine langa propriul meu cadavru. Mi-aduc aminte cum am luat Bouvard et Pecuchet intr-un zbor de la Paris la Londra, amagindu-ma ca, dupa prabusirea inevitabila a) va exista un cadavru identificabil, alaturi de care sa fie gasita; b) Flaubert in editie frantuzeasca de buzunar va supravietui impactului si flacarilor; c) si cand o vor gasi, va fi inca strans tinuta de mana mea ramasa, in chip miraculos, intacta (chiar daca retezata, poate), cu aratatorul incremenit pe un pasaj admirat in mod special, fapt care se va bucura de aprecierea posteritatii. O poveste cat se poate de convenabila – desi in timpul zborului eram, desigur, mult prea speriat ca sa ma mai si concentrez asupra unui roman ale carui adevaruri ironice raman, in orice caz, ascunse cititorilor mai tineri.

Am scapat in mare masura de temerile mele de aeroportul din Atena. Aveam in jur de douazeci si cinci de ani si ajunsesem la timp, in vederea zborului meu spre casa – chiar foarte la timp (atat eram de dornic sa plec), incat nu aveam de asteptat cateva ore, ci mai mult de o zi. Biletul nu mai putea fi schimbat; nu mai aveam bani sa ma intorc in oras la hotel, prin urmare mi-am instalat tabara pe aeroport. Nici atunci nu uitasem sa aleg cartea care sa ma insoteasca la prabusire: un volum al Cvartetului din Alexandria, de Durrell. Ca sa omor vremea, m-am urcat pe terasa de pe acoperisul terminalului. De acolo, am urmarit cum avioanele decolau si aterizau, unul dupa altul. Unele apartineau probabil acelor linii aeriene pline de risc, cu piloti betivi; dar nici unul nu a cazut. Iar demonstratia, vizuala mai mult decat statistica, a sigurantei zborurilor a reusit sa ma convinga.

Puteam incerca iarasi aceeasi stratagema? Daca priveam moartea in fata cat mai des si cat mai de aproape – daca imi luam serviciu la pompele funebre sau la morga – ar fi fost posibil sa ma descotorosesc de teama, gratie garantiei date de familiarizarea cu fenomenul? Nu-i exclus. Dar aici apare o eroare, pe care fratele meu, ca filozof, ar detecta-o Imediat. (…) Si iata eroarea: pe aeroportul din Atena, eu urmaream cum mii si mii de pasageri nu mor. Pe cand, la pompe funebre sau morga, mi-ar fi confirmate cele mai sumbre banuieli: ca rata mortalitatii la rasa umana este de suta la suta, fara rabat.”

Sursa: http://nemirabooks.ro