Marele outsider al picturii belgiene - Spilliaert

 Tripleta de aur din Ostende, Ensor, Permeke, Spilliaert, nu a fost una a unităţii de monolit, ci a diferenţelor specifice. Ensor s-a afirmat ca deschizător de pârtie în expresionism, dar şi promotorul expresionistului flamand, al cărui principal mesager s-a dovedit a fi Permeke. Cei doi şi-au croit însă repede drumul propriu. Plămada lor diferită a impus această evoluţie. Ensor era mai caustic, Permeke vulcanic şi viguros, iar Spilliaert, al treilea din grup, introvertit, tăcut. N-au fost toţi trei prieteni. Legătura prietenească a funcţionat bilateral, Ensor cu Permeke şi acesta cu Spilliaert. Amiciţia celor din urmă a debutat în anii 1909 - 1910 şi n-a durat decât până-n anii războiului prim, când prietenia s-a cam răcit. În răstimpul cât au fost apropiaţi ca doi fraţi de cruce, Permeke şi Spilliaert au împărţit acelaşi atelier dintr-un hambar aflat în spatele unui local specializat în cartofi prăjiţi. De pe geamul atelierului se zăreau docurile şi şenalul spre mare, privelişte înfăţişată de cei doi în maniere diferite. Permeke obişnuia să picteze pescarii şi marea, iar Spilliaert debarcaderele, plajele, dunele şi copacii singurateci, motivul preferat şi, într-un timp (1937 - 1946, anul morţii), chiar exclusiv. Leon Spilliaert nu dispune de spaţii de expunere care să-i aparţină în totalitate, cum se întâmplă cu ceilalţi doi confraţi ai săi, Permeke la Jabbeke şi Ensor la Ostende, pe strada Flandra 27.
Spilliaert a fost un fel de chiriaş grăbit din „Balada…” lui George Topârceanu. În afara faptului că a locuit o vreme la Bruxelles şi a stat la Paris câteva luni, a avut, după şederea în casa părintească de până la căsătoria din 1916, şase reşedinţe. Pe faţada uneia dintre aceste case, cea situată pe splendida stradă Pierre Benoit din Ostende, la numărul 19, unde s-a mutat în 1922, a fost aşezată o placă memorială. În 1942, în plin război, a ales să locuiască pe strada Alphons Renard, din cartierul Ixelles. Aici a şi închis ochii în 1946, fiind înmormântat în cimitirul Stuiverstraat din Ostende.
Artistul şi-a croit greu drumul atât în rândul publicului, cât şi al criticii, deşi era extrem de productiv şi se exprima viguros şi original. Folosea mai ales tehnici mixte, experimentate de el în funcţie de subiectul abordat. Expresionismul său era de o factură aparte, nici tumultuos şi toporos ca al lui Permeke, nici scăpărător prin ironie şi cromatică scânteietoare ca în cazul lui Ensor. Pe Spilliaert e greu să-l încadrezi într-o tendinţă anume. În lucrările sale coexistă accente expresioniste, futuriste, suprarealiste, subtil armonizate de pictor. Introspectivul, taciturnul vroia să-şi etaleze trăirile interioare. Creaţiile sale se iveau din această lăuntricitate a unei fiinţe colindate când de angoase, când de bucurii. Până la naşterea fiicei, Madeleine, era mai mult împresurat de tristeţi. Pesimismul era starea sa de spirit mai totdeauna şi aceasta se transferă cu putere şi în operele lui Spilliaert. Dar odată cu venirea pe lume, la 15 noiembrie 1917, a acestei făpturi mult dorite, viaţa artistului a luat un alt curs. Vibra de un optimism pe care nu-l mai cunoscuse.
La Ostende, Muzeul de Artă Modernă îi consacră spaţii generoase, în care sunt expuse piese numeroase şi reprezentative din toate perioadele de creaţie. Acesta este locul unde îl poţi descoperi pe Spilliaert în ceea ce are mai caracteristic. Nu e singur, ci alături de ceilalţi doi mari ostendezi, Ensor şi Permeke. Spilliaert este aici bine reprezentat, cu lucrări ce recompun un drum mereu al surprizelor. La Spilliaert modalităţile stilistice nu aparţin unui anumit segment de timp, ci se întrepătrund. Toate modalităţile tehnice ale pictorului sunt bine ilustrate. De obicei artistul combină creativ în aceeaşi lucrare două sau mai multe tehnici de lucru, cerneală de China, acuarelă, guaşă, pastel, cărbune, cretă, caseină, creion, culori şi conté. Apela la aceste surprinzătoare îngemănări de două sau mai multe materiale în raport de capacitatea acestora de a reda mai bine, printr-o expresie apăsată, subiectul. Stăpânea cu siguranţă şi îndrăzneală tehnicile şi dădea la iveală texturi ce nu mai fuseseră văzute. Acest mod de lucru era în deplin acord cu sensibilitatea şi mai ales spontaneitatea sa. Unicitatea creatorului nu e doar fructul abilităţii tehnice, ci, în egală măsură, al universului său sufletesc.
Spilliaert, numit de comentatori ca marele outsider al picturii belgiene, şi-a câştigat spre sfârşitul vieţii şi în mai mare măsură în posteritate locul cuvenit între cei mai importanţi artişti belgieni ai secolului XX. E parte a quadrigei strălucite alături de Ensor, Permeke, Magritte şi Delvaux. Sunt cei care au dat un nou elan creaţiei plastice în această parte a Ţărilor de Jos, ce a atins prin ei altitudinile din veacul XV-lea şi al XVII-lea, cele ale Van Dyck şi Rubens.

       Din volumul „Priveliştile lumii în zugrăvituri de cuvinte”