Marin Mincu, Cvasitratat de/ spre literatura (A fi mereu in miezul realului), Editura Paralela 45, 2009

NICOLETA SALCUDEANU

“Eu nu sunt adeptul unor revizuiri sangeroase caci, in timp, (dincolo de accidentele istoriei), valorile autentice se discern, oricum, indiferent de interventiile unor dispeceri voluntari, aserviti unor interese contextuale” – spune Marin Mincu in ultima lui carte aparuta antum Cvasitratat de/ spre literatura (A fi mereu in miezul realului), Editura Paralela 45, 2009. Robust, volumul asambleaza o avalansa de texte publicate prin reviste, interviuri, un noian de scrieri navalnice, febricitante, in perfecta rezonanta cu spiritul autorului lor, si reprezinta un repertoar al temelor predilecte si obsesiilor recurente. Stranse intre aceleasi coperte, aceste texte compozite dau seama despre intensitatea implicarii in literatura, despre multimea preeminentelor si prioritatilor acestui critic cu un profil unic, ocultat in mod interesat de anumiti confrati, pentru mai nestingherita circulatie a criticii in natura. Temperatura inalta a actului valorizator, sub toate chipurile sale, tradeaza pasionalitatea actiunii critice. Marin Mincu este perceput indeobste, superficial, ca personaj trouble-fête in lumea literaturii, imaginea sa de “muschetar”, de “macedonskian”, de Don Quijote, innegurand adevaratul sau chip si adevarata sa configuratie temperamentala. Pentru un portret – in acceptiune calinesciana – cat mai apropiat de realitatea profilului sau, s-ar cuveni ca suprafata temperamentului ebulitiv, pe cat de adevarat, pe atat de stereotip si nerelevant in lipsa dimensiunii de adancime, sa se infatiseze in transparenta. Pasionalitatea lui critica revela, in toate aspectele angajarilor pe mai multe fronturi si chiar ale  exceselor deduse din situarea belicoasa – tafnoasa uneori, amuzata de cele mai multe ori –, o atitudine esential afectiva fata cu literatura. Se pare ca nu exista critic roman sa fi facut mai multe declaratii de amor, implicite sau explicite, literaturii pe care o escorteaza, dar sa si dovedeasca din plin nu doar sentimentul inalt, ci si competenta prompta; iar, pe de alta parte, sa fi acumulat atatea adversitati interesate, pe cat de nimicitoare, pe atat de lipsite de stringenta intelectuala, manate mai degraba de una competitionala in sine, parvenitista, a prevalentelor acaparate chiar si cu metode infractionale, macar din perspectiva codurilor deontologice care guverneaza orice lume literara normala.

Nici aliante, nici mezaliante

Nu o data, idei fertile i-au fost vampirizate, iar sursa „uitata”. Daca lectura in cheie arhetipala a lui Sadoveanu, metoda abandonata mai tarziu de initiator ca instrument de lucru caduc, reprezinta o premiera absoluta, aceasta se dovedeste resapabila pentru reproductori de „geniu” si de vitrina, ideea fiind capturata abil, intr-atat incat insusi conceptul de arhetip, cel putin in privinta prozatorului falticenean, sa ramana lipita, ca marca de scrisoare, pe fruntea unui eseist de duminica, boier al stilului, dar un precar practician. Ironia face ca tocmai si doar acela sa fie citat in toate cercetarile critice, frivolitatea si aleatoriul facand legea in exegeza autohtona. Instapanirea pe un teritoriu deja cucerit e o practica nationala. Pedigriul bate indeobste prioritatea. Iarasi, heliadismul, definit si izolat cu agera intuitie de Marin Mincu, se regaseste in istoria manolesciana atat de prelucrat cu aditivi si e-uri critice, incat pare de nerecunoscut, necum citat! Productie proprie, tratatie din partea casei! Cat despre textualismul optzecist, acesta incearca sa anexeze, prin gimnastici ilizibile, ingaimate, gangurite, de tip Iova, un primat teoretic cucerit deja, cu ani in urma, de un critic, e drept, italienist.

Fireste ca Marin Mincu se afla in razboi cu toata lumea, nu se poate altfel, fiindca structura si textura spiritului sau agitat nu permit nici aliante, nici mezaliante. Totusi, in pofida cliseului cu chip artagos, nu se poate o mai navalnica implicare afectiva in literatura. In privinta lui Marin Mincu orice paradox este cu putinta. Cand intruchiparea unui Criticus Tonans, a cerberului autoritar suit in transcendenta condescendenta a “dispecerului voluntar” sufocat de plictis, pare sa fi captat atentia si pretuirea  galeriei, cu adevarat cel incruntat nu Marin Mincu este, ci acela ce imparte anateme sau indulgente, acela ce-si permite dispretul si capriciul din cauza ca judecata de valoare este asumata reductionist, numai ca actiune “cerebrala” normativa, sanctionala.

Marin Mincu demonstreaza ca autoritatea critica este de alta natura, opunand acestei atitudini dedicarea si implicarea, angajandu-si toate resursele energetice pentru a sta in opozitie intocmai cu aceasta abordare sceptica a literaturii romane. De aceea nici nu are cum fi “adeptul unor revizuiri sangeroase”, insa va fi unul din foarte putinii critici postbelici care vor innoi si conceptualiza, nu bonjuristic sau fantezist, ci cu buna masura si suplete intraliterara, limbajul metaliterar, unul din foarte putinii cu apetenta pentru, si pe deplin sincroni cu miscarile teoretice europene. Prin contrast, marota oportunista si evident parvenitista a revizuirilor (nu in sensul bun, lovinescian, ci in forma cea mai primitiva si dogmatica), tema predilecta si nazuinta obscura a taberei impresionismului supraliterar, apare ridicola pe fondul unei literaturi inca tinere, vesnic tanara, infasurata-n pixeli, unde nu prea e nimic de revizuit, cel putin atata timp cat inca nu dispune de un substrat teoretic decantat si nici de instrumente metodologice functionale. E un fel de plasare a carului inaintea boilor, cum, de altfel, “dispeceratul voluntar” obisnuieste sa procedeze. De-abia in ultimii ani de libertate ideologica, dar cumva heirupist si obedient, cazand nu de putine ori prada altor dogme si ideologii, critica incearca sa-si aproprieze unelte conceptuale si metodologice noi.

Nu deconstructia, ci constructia

Marin Mincu a inteles mai devreme decat majoritatea ca, daca e vorba de lipsuri (instrumentarul interbelic, atata cat fusese, a ruginit), ceea ce ne trebuie cu adevarat este trusa de scule a mesterului, fara de care nici macar de “revizie” nu poate fi vorba; a priceput devreme ca nu revizuirea este urgenta literaturii (“am crede ca acum o ducem pe roze si ca nu ne-a mai ramas decat «revizuirea» si, eventual, epistole, jurnale, articolele marete de ziar si eseurile docte”), ci consolidarea ei, nu deconstructia, ci constructia: “Tabloul postbelic se cere nu atat revizuit cat intregit”. Revizuirea trebuie “sa mentina o linie de exigenta si rigoare estetica”, scriitorul “nu poate fi revizuit prin smulgere din contextul in care a scris: el nu putea sa fi scris chiar asa cum am dori noi acum, dupa ’89; ar fi o revizuire politizanta, nu estetica”. Indemnul “sa vedem daca nu cumva avem ceva de revizuit chiar la noi insine” izbeste prin alarmanta si stanjenitoarera actualitate.

Mai important este ca, desi deplin edificat asupra faptului ca “oficiul critic nu se mai poate exercita in mod «urechist» si ca «gustul» invocat cu atata aplomb de unii lideri critici – oricat de imbatabil ar fi acesta – trebuie orientat sincronic in functie de «directionarea» impusa de spiritul timpului (Zeitgeist) care actioneaza coercitiv asupra noastra, indiferent ca reusim sa constientizam acest lucru sau nu”, flexibilitatea la importul de metode nu este nemasurata, ci se exercita doar intre limitele a ceea ce se postuleaza drept “autenticitatea scriiturii”, ca avatar contemporan fatalmente livresc al “autenticitatii trairii” – intre cele doua razboaie. Metoda poate fi eficienta, dar nu suverana, nu se poate manifesta decat intre frontierele stricte ale adevarului operei. Credinta in “perfectionarea tehnico-instrumentala” nu derapeaza in pretentia ordonarii hazardului si nici nu refuza intuitiei initiativa. Ba chiar recunoaste ca “la baza constructiei critice sta totdeauna aceasta facultate inefabila (conform croceanismului calinescian) a intuitiei. Niciodata intuitia critica nu poate fi inlocuita de “metodologie”, dar orice intuitie poate fi mai bine demonstrata printr-o metoda adecvata care sa depaseasca empirismul impresionist”. In aceasta balanta, “este fericit cazul cand criticul este dublat de cercetator”, insa “cercetatorul care nu este dublat de critic va cadea in capcana metodologiei”. El insusi calinescian, macar prin admiratie, nu neaga ca s-a ajuns astazi la un soi de alexandrinism critic cand metodologia, daca e “supralicitata in dauna obiectului ei”, ajunge in situatia intranzitiva de a referi despre sine, demonstratia critica devenind “roman al poeziei”, “roman al romanului” sau chiar “roman al criticii”. Calea de a se evita situatia absurda ca metoda sa pulverizeze obiectul cercetarii sta in “obligativitatea criticului de a dovedi prin demersul sau «materialitatea operei»”.

Un survol critic in germinatie intoarsa

Arhipelagul preocuparilor exegetice acopera o suprafata in mirabila expansiune. De la critica arhetipurilor la textualism, de la literatura orala la avangardism, de la Cantemir la Ion Barbu, de la heliadism la Hortensia Papadat-Bengescu, de la poezie la proza, de la romanism la italienism, de la infaptuirea de reviste si inventarea unei universitati la indrumarea cenacliera a generatiei “douamiiste”, Marin Mincu a asezat cate un jalon cu marca sa inconfundabila. Unde mai punem „traficul de frontiera” pe care l-a practicat cu o devotiune si un altruism neegalat – traducerile sale dezinteresate (impreuna cu dedicata sa sotie) in si din italiana! Nu se stie cati dispeceri se pot lauda cu asa isprava. In contrast cu dispozitia defetista ce pare sa controleze atitudinea critica “la moda”, “cavalerul”, in conformitate cu idealurile sale intemeietoare, urmeaza, nesmintit, panta optimista, luminoasa a actului critic, iubind literatura, chiar si cu riscul de a se pudra in ridicol in ochii dispeceratului. Si cum orice indragostit isi protejeaza obiectul adoratiei, frenezia ascensionala a trebuit sa-si aleaga o forta de propulsie, in mod firesc si necesar aceasta neputand fi decat polemica, chemata sa infrunte morile de vant ale acelora ce isi reprezinta literatura romana drept rufoasa Dulcinee. Polemica, fie ca e condusa dupa principii cavaleresti, fie ca se incinge uneori pana la fierberea luptei de guerilla, in sfarsitul ei, nu reprezinta decat pura edificare, in contra directiei sceptice de azi. Din pricina predispozitiei reactive (“sunteti un reactiv” – o buna observatie a Taniei Radu, intr-un interviu), Marin Mincu n-a putut fi un gregar, un om al sistemului, al oricarui sistem, ci un partizan, un franctiror neinregimentat vreodata intr-o armata regulata, necum in aceea a dispecerilor, a “legiuitorilor” in jurul carora nici iarba nu creste; si nu din cauza coroanei rotate. Survolul critic al lui Marin Mincu este intotdeauna unul reactiv, germinativ, slujeste de fiecare data ca ferment chiar si in negativ, in germinatie intoarsa. Reculul sau la ceea ce colorat numeste “curioase colonii nevertebrate spre a pasi pe drumurile glorioase ale literaturii”, nu este autoimpus, ci este un reflex igienic la “programul unor grupulete constituite ad-hoc cu scopuri pragmaice si nu estetice” a caror “intoleranta dogmatica” este “cea mai periculoasa prin spiritul gregar si agresiv”. Si, cumva leibnitzian, isi reprezinta “o viata literara fireasca” unde “oricine poate sa-si exprime orice pozitie critica fata de oricine, fara suspiciuni extraliterare”. Este acesta oare un optimism supralicitat? Se pare ca da. Confruntat cu terestritatea autohtona, observa cu urzicatoare justete ca “suntem mult mai traditionalisti decat ne convine s-o recunoastem si mai mult «cenzori» decat «cenzurati»”, e o slabiciune a noastra lipsa de dialog, respingerea opiniei celuilalt, refuzul distinctului intr-un mediu cultural al jocului de putere si al gastii. E un anumit mod, «ortodoxist», de a gandi (n-am spus «ortodox»), si idilic pe deasupra; iar pe de alta parte tinde sa devina idilico-extremist…”

Mereu in cautarea celei mai noi promotii

Se cuvin spuse cateva lucruri despre tranzitivitatea sa exceptionala, despre dialogismul fundamental al actiunii sale critice, desfasurata in toate dimensiunile si zarile ei, dovedind, exemplu viu, ca aceasta nu este doar o stare de implicare otioasa, o staza, ci si, poate mai important, o cautare altruista, o deplasare catre pulsatia vie a literaturii. Sicanat in nenumarate randuri, mai pe fata, mai pe din dos, deseori cu o ironie nemiloasa si nemeritata, pentru presupusa lui mobilitate, suspecta de inconsecventa sau superficialitate, un soi de risipire lipsita de puncte cardinale, Marin Mincu raspunde, intr-un interviu luat de Virgil Diaconu, printr-o fraza de o frumusete rara, dureroasa macar pentru cugetele tinerilor pastoriti la cenaclul Euridice. De fapt cuvantul „pastorit” este cu totul inadecvat, fiidca animatorul cenaclului s-a situat in fiece clipa in relatie de stricta egalitate, de parteneriat cu emulii sai. Nu pot fi cuvinte mai frumoase rostite de un critic literar: “Mi se pare semnificativ ca, in loc sa se observe faptele reale, unii se alarmeaza de mobilitatea mea critica, ironizandu-ma perfid pentru ca m-as afla mereu «in cautarea unei noi promotii» Ii asigur ca voi fi mereu in cautarea celei mai noi promotii si o voi sprijini pe cat imi va fi posibil, intrucat nu-mi place sa ma fixez definitiv niciodata, iar pe de alta parte, un critic autentic e chemat sa contribuie la avansarea intregii literaturi, dincolo de inrolarea sa «cronologica» intr-o generatie sau alta.” Nu repartizarea pe generatii, promotii, scoli literare, cenacluri, ateliere i s-a parut importanta, ci reactivul „sa poti sa faci sa avanseze literatura. Pe de alta parte, expresia stereotipa «lupii tineri» induce aici un iminent pericol carnasier si este normal ca «scriitorii consacrati» (?!) sa se alerteze/ coalizeze spontan pentru a-si apara ciolanul administrativ. Dincolo de orice consideratii, insa, toti scriitorii autentici trebuie sa-i sprijine concret pe tinerii talentati sa se afirme si sa se impuna.” Creatorul conceptului de heliadism – piratat de unii, ignorat cu inversunare de altii, concept definit si in ipostaza de „orgoliu demiurg si avant mesianic, dar si umilinta de creator anonim” – chiar a facut-o, chiar a sprijinit tot ce merita sau nu a fi sprijinit; cu orgoliu si cu umilitate.  „Heliadismul – aceasta sare a literaturii romane!”

Intrebat „cui nu-i este frica de Marin Mincu”, acesta raspunde simpatic: „nu-mi este «frica» decat de un singur lucru, si anume ca nu cumva Marin Mincu sa scrie si sa publice vreo carte atat de anosta incat sa nu intereseze pe nimeni”. Acest lucru nu s-a intamplat niciodata si, din pacate, nu se va intampla niciodata. Marin Mincu, aceasta sare a literaturii romane postbelice.

 

Sursa: http://revistacultura.ro