Omul, între asumarea şi respingerea Crucii

Pasajul evanghelic de la Liturghia din duminica Sfintei Cruci este unul dintre cele mai laconice şi tăioase. În special unul dintre versetele în această zi citite este remarcabil: „Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el, când va veni întru slava Tatălui său cu sfinţii îngeri.” (Marcu 8,38)

Faptul că există o a Doua Venire a Mântuitorului Iisus Hristos în lume, ca Drept Judecător, nu este pus la îndoială de către nici un creştin botezat, cel puţin. Acest lucru Biserica l-a pus deja în atenţia credincioşilor şi în duminica a treia a Triodului, numită a Înfricoşatei Judecăţi. Atunci au fost arătate criteriile de judecată a lumii, în esenţă fiind vorba despre iubirea de Dumnezeu şi de aproapele. Ce pot însă însemna cuvintele evanghelice mai sus citate, în acelaşi context al Parusiei, sau a Doua Venire a Domnului Hristos? Vor mai fi, sau nu vor mai fi supuşi judecăţii finale propriu-zise cei ce s-au ruşinat în această viaţă de Domnul Hristos şi de Evanghelia Sa? Acesta este un lucru ce doar Dumnezeu, Mântuitorul şi Judecătorul Iisus Hristos îl ştie sigur şi cel mai bine. Ceea ce acest pasaj evanghelic ne învaţă, însă, cu certitudine, este faptul că nici o atitudine de ruşinare de Hristos nu rămâne fără consecinţe. Ce înseamnă ruşinarea de Hristos? Orice lepădare de Cruce este o ruşinare de Hristos, Care şi-a asumat-o. În asumarea sau respingerea Crucii Domnului stă cheia mărturisirii lui Hristos sau, dimpotrivă, a ruşinării de Hristos. Cei ce se situează de partea Crucii, sunt cei ce nu se ruşinează de Hristos, în sensul că-L mărturisesc demn şi consecvent de unic Mântuitor al lumii, şi-şi asumă, la rândul lor, puterea şi taina Crucii: aceea de a suporta în iubire de Dumnezeu şi de aproapele, cu răbdare, orice nedeplinătate a vieţii, fie ea suferinţă fizică sau morală (nedreptăţi, calomnii, răniri ş.a.m.d.), atunci când nu mai poate schimba, sau opri, sau îmbunătăţi nimic. Căci omul este, pe de o parte, îndatorat să lupte consecvent şi cu mijloace oneste împotriva nedeplinătăţilor şi a nedreptăţilor, iar pe de alta, să rabde în comuniune iubitoare cu Dumnezeu şi cu semenii, atunci când lupta a eşuat fără vreun folos.

A te ruşina de Hristos şi Evanghelia Sa în această viaţă este similar cu a fi ruşinat, la finalul lumii, de către El. O realitate care ar trebui să ne dea de gândit, cel puţin celor ce suntem botezaţi în Numele Lui.