Radu Tuculescu, Stalin, cu sapa-nainte/ review de Cristina Balinte

Radu Tuculescu, Stalin, cu sapa-nainte, Cartea Romaneasca, Bucuresti, 2009

review de CRISTINA BALINTE

Unul dintre scriitorii cei mai atenti la compozitie si, in acelasi timp, un avantat povestitor imaginativ, Radu Tuculescu este deocamdata un marginal, intr-o literatura care a inceput sa formeze vedete. Negasindu-se, prin urmare, pe lista intai de promovare, nefiind printre truditorii de prim-rang la dezvoltarea cantitativa a produselor de export, putin conteaza daca unui roman de-al sau i se da liber pe piata fara vreo corectura pe varianta jalnic  tehnoredactata, mai perforata de greseli de litera decat volumasele duzinare scoase la tiparnita din curte. Este, probabil, indeajuns ca apare la Cartea Romaneasca, o editura de traditie, prestigiu si vizibilitate de la centru, care insa in acest caz nu isi respecta „firma”, ba chiar aduce prejudicii serioase lecturii.

Nici forma de prezentare, adaptata pripit la noul model al colectiei „Proza”, nu exceleaza. Dimpotriva, starneste confuzii. Realizarea copertei romanului Stalin, cu sapa-nainte de Radu Tuculescu urmeaza pas cu pas designul seriei documentelor de arhiva („Istorii subterane”) de la Polirom, coordonata de Stelian Tanase. Nu mai departe de lunea trecuta, la Carturesti-Verona, intr-o librarie bucuresteana de referinta, unde s-ar zice ca marfa nu se aranjeaza dupa culoare, Stalin, cu sapa-nainte fusese etalat cu prudenta, pentru orice eventualitate, si la categoria „Fictiuni” de la parter, si la cea de „Istorie”, de la etaj.

Semnalarea acestor deficiente sanctioneaza iresponsabilitatea fata de cartea ca obiect si indiferenta aruncata peste creatia in sine a autorului. Avand asemenea premise nefavorabile, este dificil de convins pe cineva ca romanul merita consideratie valorica. Desi…

Stalin cu sapa-nainte este deranjant la citit. Nu si de citit, iar curajosii vor avea recompense dintre cele mai fericite si asteptate: stilul ultra-masurat, in sistem de compozitie muzicala; aliniamentele de felurite povestiri, unele  amuzante, altele dureroase, din care se alcatuieste fictional o viata, in timp ce lumea din jur se schimba, modificandu-se comportamental; personajele si situatiile aflate in circulatie obligatorie prin proza lui Tuculescu – tiganci senzuale si furtunoase, lautarul indracit cu scripca lui nebuna, scalda in lumina lunii, estetica prepararii miraculoase a bucatelor banale; atmosfera de basm din imediata apropiere, catre care nu trebuie decat sa intinzi un deget de imaginatie si ea te va impresura din toate directiile; tragismul al carui gust amar se atenueaza prin episoade entuziasmante in privinta scrisului de calitate.

 

Autobiografie pe doua paliere

 

Stalin, cu sapa-nainte regizeaza confruntarea trecutului cu prezentul prin scenele alternante din doua confesiuni la persoana I, facute de acelasi narator. In prima, Adrian Loga, cu maxima tara existentiala de violonist ratat, rememoreaza episodic anii copilariei si ai adolescentei desfasurate intr-un orasel dintre „o margine de padure si malul unui rau”, pe vremea si dupa ce, intr-o zi oarecare, „piticii” din cutia unui radio „german” dadusera de veste, „cu voci grave, plangarete si cantasera muzica trista, lenta”, ca „murise un om pe care-l chema Stalin”. A doua scriere personala mimeaza un jurnal tinut pe calculator („am citit undeva ca e bine sa tii un jurnal cand nu ai cu cine comunica si esti mai mult singur”.). Acelasi Adrian Loga isi detaliaza prezentul din perspectiva unei ratari supraincarcate. Esecul in cariera de muzician, cauzat de o fatalitate (in urma unei altercatii cu niste neispraviti, doua degete de la mana stanga ii sunt deformate), se agraveaza. Adrian Loga este acum un barbat neimplinit, si in ipostaza de sot, si in aceea de tata, o creatura stigmatizata (precum „ocnasii, ucigasii”) cu o cicatrice pe obraz („coada de soparla”), un ins pe cat de ascuns, de evaziv, pe atat de precipitat in reactii si de ingretosat de ceea ce se petrece alaturi. Are destule motive, nu  fatale, ci conjunctural-sociale: pentru ca asa denaturat a devenit traiul in zilele noastre, incat nevasta pleaca la munca in Spania si il descopera acolo pe barbatul visurilor, oferta considerabil mai promitatoare decat aceea de acasa; fiica, studenta, prefera libertatea de actiune oricaror avantaje ale cocolosirilor parentale; pe scarile blocului, diversi pierde-vara lancezesc, fac sex si beau, cultivand inactivitatea euforica; un vecin se simte dator sa „cadoriseasca” intregul cartier cu dezacordurile rapciugoase ale unei manele de succes.

Desi titlul predispune, romanul nu atinge pe vreun palier (rememorare/jurnal) treapta criticii explicite a ideologiei timpurilor. Istoria nu afecteaza aparent povestile. Este un cadru, nimic mai mult. Insa povestile dau seama involuntar asupra mizeriilor din societate.

Rememorarea copilariei si a adolescentei contine doua puncte de interferenta cu realitatea crancena, doua iesiri brutale dintr-un perimetru ocrotitor, unde lumea doar se joaca, face pozne, iar dorintele sunt satisfacute, unde inamicii mai consecventi se rezuma la un tata autoritar si niste profesori tonatici.

Adrian Loga este trimis de mama sa ii duca tatalui, intr-un „sufertas”, mancarea de pranz. La intrarea in spitalul unde acesta lucra ca medic, pustiul trebuie sa se opreasca pentru a-i explica portarului cuprins instantaneu de un acces de vigilenta, scopul „vizitei”.

Suntem in anii’50, perioada in care vanatoarea „dusmanilor de clasa”, a „imbuibatilor” si a „exploatatorilor” capatase accente de isterie. Tuculescu are ideea stralucita de a mentine povestea in parametrii „vinovatilor fara vina”, asa-zisii „dusmani” care habar n-aveau de a fi savarsit vreo infractiune contra cuiva, daramite contra neamului si partidului, niste bieti oameni cu vina limitata la a trai un moment nu epocal, ci nepotrivit. Conversatia dintre pustiul Adrian Loga si portarul cu burta tuguiata este simptomatica pentru felul de a obtine fraudulos informatii despre cei din familie, folosindu-se de naivitatea copiilor, de a confirma, pe aceasta baza las-manipulatoare, scenarii conspirative prestabilite (intreaga discutie legata de „sufertas” deviaza, spre final, catre radioul familiei, la care portarul isi imagineaza ca se asculta Europa Libera, catre tatal cu spirit religios si unchiul inventat ca fiind la inchisoare).

Acestui episod ii corespunde temporal si structural spargerea geamurilor de la ferestrele sinagogii din oras, cand niste indivizi tipa „bolsevici imputiti”, iar copiii celor dinauntru nu inteleg de ce li se spune in acest fel, de vreme ce ei stiu ca sunt doar „evrei”. Tuculescu leaga evenimentele in cadrul iubirii de la cincisprezece ani dintre Adrian Loga si colega de liceu, Ileana Glatstein, pe sistem de variatiuni, fara a renunta la senzatia acuta  de irealitate, de parca totul nu ar fi decat un obstacol dintr-un basm.

Diferentele sunt minime intre portarul cu burta tuguiata si sprancene cu miscari de omida,  dirigul cel balos, vecinii de poveste (generalul cu „fulgerul” [spada; n.m.] in mana, femeia-vulpe, crescatoarea de lipitori, Zoli mestecand sticla paharelor dupa ce bea rachiu, unchiul Petrica si trenul lui fantoma s.a.m.d.). Toti intra si ies ca personaje ale unei fictiuni copilaresti. Este remarcabil modul autentic in care Tuculescu reconstruieste perceptiile acelei varste fericite. Odata cu prietenia dintre Adrian si Razvan se deruleaza gama completa a „slabiciunilor” si predilectiilor infantile: curiozitati, razbunari, farse, planuri de viitor si, conform principiului fiecare copil e un justitiar de serviciu, acte de aducere a profesorilor pe calea cea buna. Nu de putine ori cititorul simte ca naratiunea poate fi la fel de bine scrisa si in formatul cu incipitul „a fost odata”, ca este deplin acceptabil ca o pisica neagra „cu papion” sa vina pe terasa numai pentru a asculta muzica simfonica, o cladire de spital sa se manifeste ca „un geamat urias, inabusit”, o banca verde din curte sa se transforme pe negandite in vehiculul cel mai adecvat pentru a colinda la Polul Nord, pe urmele exploratorului Nansen, ori prin jungla si pe ocean.

 

Roman cu refren

 

Titlul Stalin, cu sapa-nainte reprezinta un vers dintr-un cantecel compus la intamplare  de Adrian Loga, in ziua mortii „tatucului” de la Rasarit, nu o trimitere ingrosat ideologica. Este un catren nevinovat, reluat cu indarjirea celui care, nestapanindu-i prea exact versurile si melodia, se straduieste sa il pastreze totusi in memorie ca pe o relicva din timpuri demult apuse. „Stalin, cu sapa-nainte…” devine un refren-personaj, perindat pe la diverse ocazii, pentru a savarsi in completare actiuni variate: mai intai, „trece vesel printre morminte”, apoi, in pivnita casei doctorului Loga, unde Adrian si Razvan se abtiguiesc in plin Ajun al Pastelui, „invie din morti/si celor din morminte/viata daruindu-le”, pentru ca la sfarsit sa patrunda in prezentul jurnalului (odata cu imaginea noului „tatuc” Putin) si „a renaste vesel printre morminte”.

Intre cele doua forme de autobiografie, rememorarea si jurnalul, se profileaza treptat fire de legatura cu pornire de la cuvinte-ecou. Intra in functiune un adevarat circuit de variatii la cate o tema, purtate in pereche de la un text-fragment la altul. Astfel povestea copilului Adrian si a relatiei lui cu tatal auster, de familie buna, si cu mama gospodina, dar saraca o  prefigureaza pe aceea dintre tatal neobisnuit de grijuliu, cu un subconstient periculos de  incestuos, Adrian, si fiica, prin ricoseu, independenta, Adelina; la sosirea vanzatoarei de albume de arta, Kuki, de varsta similara cu aceea a fiicei, maturul frustrat Adrian Loga profita de un ragaz pentru a se duce la magazin sa cumpere vin – cuvantul „vin” stimuleaza o coborare vertiginoasa in trecut, pe cand copiii Adrian si Razvan, doborati de abstinenta postului Pastelui, se ametesc in pivnita casei; dintr-o partida de amor surprizator de profesionist pentru a fi fost facut cu o studenta, Adrian retine rasul batjocoritor al lui Kuki – imediat, prin cuvantul „ras”, se executa un plonjon din „eros” in „thanatos”, in categoria evenimentelor incheiate, oprindu-se la scena cutremurator de impresionanta in care tatal, doctorul de odinioara, zace orb, mut si pe jumatate paralizat, pe un pat de spital, atins de efectul devastator al unui atac cerebral, si cerseste indurare unui Dumnezeu care uitase demult adresa credinciosului sau.

 

Marci inregistrate

 

In comparatie cu Ora paianjenului, Degetele lui Marsias, Umbra penei de gasca si Povestirile mameibatrane, care il preced, Stalin, cu sapa-nainte este mai curand un roman de confirmare a unui stil cu puncte-forte mult-asteptate decat un roman cu rol de usita de intrare in specificul scrierilor lui Tuculescu. Formula bazata pe fictiune autobiografica serveste, dincolo de trucajele aferente (cu identitati mai mult sau mai putin mascate), completarii unei imagini si lamuririlor in cheie speculativ-mauroniana a  „metaforelor obsedante”.

Care sunt punctele-forte mult-asteptate? Si insist in a evita pe cat posibil uzajul termenului de „reteta”, din cauza nuantelor lui peiorative. Radu Tuculescu scrie cu sistem, folosind marci bine stabilite, dar fara perpetuarea vreunei „retete”. Nu prezenta  elementelor puse in joc in mod consecvent detine importanta, ci indemanarea de a le integra si dezvolta, astfel incat fiecare intalnire a cititorului cu ele sa devina un prilej de bucurie estetica, nu de plictis.

Sunt puneri in scena cu efect simbolic (alaiul de la slujba de Inviere, in care trupurile oamenilor se pierd in noapte, miscandu-se colectiv „ca un sarpe” in jurul bisericii, pana nu mai raman decat niste masti inexpresive in lumina slaba a lumanarilor); mici povesti despre personaje purtatoare de geniu blestemat, de la confluenta Luminilor cu Romantismul (istoria lui „il diavolo” Niccolò Paganini, „imbunatatita” la capitolul fictiune despre fictiune nu prin detaliul ultracunoscut al degetelor neobisnuit de lungi, ci prin relatarile pitoresti despre maniera deloc manierata de a-si procura coardele de vioara, cautand prin spintecare dupa matele aristocratilor, despre concertul in timpul caruia, taindu-i-se celelalte coarde, Paganini a cantat pe singura disponibila, restul biciuindu-i la sange obrazul); alte povesti despre fascinanta lume a tiganilor, plina de muzica, dans, libertate, dar si de accese pasionale si crime; descrieri de preparate culinare care  ridica bolnavul din pat sau il fac sa capete apetit chiar si pe cel mai mofturos individ (ciuperci, nuci pe post de umpluturi, ciorbe cu verdeata si cascaval topit, snitele rumenite in ulei de porumb s.a.m.d.); pasaje pur si simplu incantatoare, precum „Incet si sigur, insectele ne acopereau, ne sorbeau trupul cu trompele lor minuscule. Sute de aripi stravezii tremurau peste noi, excitandu-ne.”; „M-am trezit buimac, strans de bratele bunicii care miroseau a dulceata de prune umplute cu miez de nuca si a placinte cu urda”.

 

Stalin, cu sapa-nainte scoate la confruntare mizeria si frumusetea unei vieti. Este un roman dus la ambelele extreme. Fara menajamente. Cu scor indecis intre depresie si extaz. O carte cu scene si cuvinte dure, dar si cu altele delicate, rafinate, ori numai poznase, cu rascoliri adanci prin realitatea mazgoasa, dar si cu incursiuni frenetice in teritoriul compensator al imaginatiei.

 

Sursa: http://revistacultura.ro