Restituirea unei epopei scrise la Iaşi

Pe stradela Ionescu dintr-un vechi cartier al Iaşilor, la numărul 4, se află o casă cu cerdac din alte vremuri. Este casa în care au locuit soţii Călinescu Gheorghe şi Călinescu Elisabeta între anii 1936-1944 ai secolului trecut. Aici G. Călinescu a scris monumentala „Istorie a literaturii române de la origini până în prezent”. Pare să fi fost o chemare a destinului fiindcă în acest cartier îşi petrecuse o parte din copilărie şi fusese elev al Şcolii primare Carol I – „o clădire de cărămidă roşie”, una dintre multele şcoli tip Spiru Haret care există şi astăzi. Acum era absolvent al Şcolii Române de la Roma şi avea la activ şi un stagiu de profesor la un liceu din Timişoara. Perioada ieşeană va fi cea mai fecundă a profesorului şi scriitorului total Călinescu. Cu firească nostalgie, el va rememora mai târziu: „Aici am luat eu doctoratul, aici mi-am început cariera universitară, aici am elaborat Istoria literaturii române şi tot aici am tipărit Jurnalul literar ajutat de nişte tineri studenţi vioi, dinamici şi plini de entuziasm”. De la Iaşi, din stradela ce coboară în calea Păcurarilor, plecau către Alexandru Rosetti, directorul Editurii Fundaţiilor Regale, manuscrisele, iconografia, corecturile, dar şi reproşurile, nemulţumirile, crizele de orgoliu, dezamăgirile, somaţiile lui Călinescu. Pe bună dreptate observa Nicolae Manolescu în cronica la volumul Viaţa lui G. Călinescu a lui Ion Bălu: „Un capitol palpitant mi s-a părut acela consacrat scrierii şi tipăririi marii Istorii a literaturii. Aventura cărţii din 1941 întrece în interes orice aventură poliţistă. Câteva zeci de pagini, dramatice, încordate, povestesc nu numai lupta lui G. Călinescu cu materia operei sale critice, imensitatea lecturilor, memoria de elefant necesară, dar şi lupta cu timpul, căci evenimentele ameninţau să ruineze într-o clipă un efort de mai mulţi ani. Iată un capitol ce ne dă frisoane, ca şi acela al campaniilor anticălinesciene purtate în 1948 în Flacăra şi Contemporanul”.

Dialogul epistolar Iaşi – Bucureşti dintre Călinescu şi Al. Rosetti e un veritabil duel, o scrimă elegantă în care atacurile şi replierile se succed, relevând două temperamente „polare”, însufleţite însă de un mare proiect. Conectaţi la evenimentele tragice ale acelui timp, Al. Rosetti şi G. Călinescu simt, cum ar fi spus Marin Preda, că timpul nu mai avea răbdare. În scrisorile lor citim comentarii, remarci deosebit de pătrunzătoare, de pe poziţii profund umaniste, democratice, privind viaţa social-politică a ţării, evoluţia evenimentelor, tot ce se întâmpla într-o lume care parcă îşi ieşise din ţâţâni, într-o lume din ce în ce mai mutilată de forţele malefice ale fascismului şi războiului. Tipărirea Istoriei, o epopee a spiritului românesc încorporat în literatură, cu a ei vestită Prefaţă, tulburătoare pledoarie pentru unitatea naţională, se produce într-o teribilă cursă contra cronometru. Frapează ambiţiile şi perseverenţa autorului care nu renunţă la nimic din ceea ce şi-a propus şi din ceea ce crede că trebuie spus şi dovedit într-o Istorie a literaturii române. Nu se lasă influenţat, este chiar intratabil, inclusiv faţă de sugestiile şi solicitările judicioase şi bine intenţionate ale marelui său editor, menţinându-şi intacte punctele de vedere şi judecăţile de valoare. Numeroase sunt referirile din corespondenţa celor doi mari cărturari la viaţa culturală a epocii, la unele personalităţi ale acesteia. Spiritele lor se completează. E una dintre acele întâlniri faste în istoria unei culturi. Protagoniştii par a fi conştienţi de aceasta. Ce fericire pentru un editor ca Al.Rosetti să-i poată comunica, într-o scrisoare din 1940, după ce în anul 1932 tocmai el presimţise, poate chiar provocase marea operă călinesciană într-o cronică la Viaţa lui Eminescu („bărbatul cel mai indicat pentru a ne da o istorie a literaturii populată de figuri, nu cu umbre” – scria atunci Al.Rosetti): „...cetii pe nerăsuflate şpalturile admirabilei D-tale ISTORII. Magnific!...Ce bogăţie, ce sevă!”. Satisfacţia izbânzii editorului umbreşte amărăciunea acelei epoci de prigoană: „Am citit cartea cu pasiune,şi am pus-o imediat sub tipar. În timpul acesta (cartea s-a tipărit foarte repede) am fost îndepărtat de la Fundaţia pentru literatură de Ion Antonescu şi înlocuit cu profesorul D. Caracostea. Acesta ne-a denunţat organelor de poliţie, agenţii ei căutând cartea în toate părţile. Dar lucrarea s-a epuizat în câteva zile.”

Din păcate, un alt regim totalitar o va pune sub obroc nu mai puţin de 41 de ani. O a doua ediţie, pe care o datorăm lui Alexandru Piru, devotatul discipol al lui G.Călinescu, avea să apară acum 35 de ani, în 1982. Impresia de prospeţime a acestei cărţi care nu se scrie decât o singură dată într-o cultură este copleşitoare, ceea ce explică, în bună parte, tonul reverenţios, sfielnic sau encomiastic al comentariilor – în definitiv nu poţi evita cuvintele mari atunci când vorbeşti despre marile cărţi! – dar şi interesul unor categorii largi ale publicului pentru Istoria călinesciană. Nici o altă operă de istorie şi critică literară nu s-a bucurat de atâta popularitate.

Cu orgolioasă umilinţă şi fără false complexe, Alexandru Piru şi-a propus să nu-şi dezamăgească maestrul, aşa cum îmi mărturisea, de altfel, într-un interviu pe care i-l luam cu mulţi ani în urmă şi, totodată, să-i pună în lumină, inclusiv ca editor, opera. În Postfaţa la Compendiul de Istoria literaturii române a lui G.Călinescu, reeditat la Editura pentru literatură în 1968 – după 22 de ani de la prima ediţie – el scria referitor la marea Istorie călinesciană: „Examinezi diversele contribuţii şi lucrări ale istoricilor literari, desigur onorabili şi merituoşi din trecut, cum ai asista la acordarea unui pian. Deschizi apoi Istoria literaturii române de G.Călinescu. Un compozitor de geniu, Beethoven, intră tumultos în scenă. Începe marele concert”.

A fi interpret „fidel” al „marelui concert”, lui Alexandru Piru i s-a părut că este suprema demnitate. Și-a asumat-o cu modestie şi mai ales cu acribia-i cunoscută. El a transcris propria manu în vederea reeditării, de la primul la ultimul cuvânt, Istoria lui Călinescu. Să transcrii literă cu literă – cu îndreptările şi amplele adăugiri ulterioare ale lui Călinescu – textul unei Cărţi a cărţilor de proporţii de-a dreptul inhibante presupune un enorm efort filologic şi, înainte de toate, o capacitate de a iubi şi a te devota magistrului tău cu totul excepţională. Un demers ce îl înnobilează pe cel ce a retrăit în acest mod „concertul” până la nivelul ultimului sunet, al ultimului contrapunct şi al fiecărui instrument în parte.
Borges credea că, dacă cineva ar transcrie mot-à-mot romanul Don Quijote, ar rezulta o altă operă. Ar fi exagerat să spunem că „Istoria literaturii române de la origini până în prezent”, ediţia postbelică definitivă Piru, este o altă operă decât cea din 1941. Dar, în spiritul butadei bogesiene, putem afirma că această Carte fundamentală poartă acum în litera ei, alături de forţa şi tensiunea spiritului şi verbului călinescian, căldura sufletului lui Alexandru Piru.