Soliman Magnificul și legenda despre genialitate

Ocuparea celei mai înalte demnități dintr-un stat presupune calități deosebite din punct de vedere intelectual și moral, puțini monarhi fiind cu mult peste epoca în care au trăit. Scriitorii din toate epocile au căutat astfel de modele și Plutarh a reușit să conceapă o carte deosebită în care compara virtuțile unor conducători din Antichitate. Astfel de analize au tot fost făcute și au fost prezentate popoarelor modele de urmat și care meritau să aibă un monument.

Sultanul Soliman Legiuitorul a dominat prin personalitatea sa secolul al XVI-lea din istoria statului otoman și a rămas în istorie prin campaniile militare prin care a spulberat armata maghiară și a ajuns să ia cu asalt Viena în drumul spre Roma, un vis legendar al osmanlîilor. Nici forțele șiiților n-au putut să facă față, luptele dintre cele două variante ale Islamului generând mari încleștări militare și masacre. Oștirea permanentă era bine înarmată cu arme de foc ce provocau răni cumplite și era antrenată în mod superior în raport cu efectivele strânse din provincii. Sultanul a avut grijă să doteze trupele cu tunuri din belșug și acestea erau folosite cu pricepere în câmp tactic și în timpul asediilor. Disciplina era menținută în timpul marilor campanii și nu era ceva rar să se întâmple execuții pentru incendierea fără ordin a caselor sau pentru distrugerea recoltelor.

Un stat nu poate să fie organizat numai din punct de vedere militar și sultanul a dat legi în toate domeniile de activitate, ceea ce ia adus supranumele de Legiuitorul în lumea otomană. Măreția i-a fost asigurată prin luxul de la palat și prin construirea de moschei sub atenta supraveghere a marelui arhitect Sinan. A fost normal ca europenii să-i spună Magnificul și a mai apărut o legendă, tocmai bună pentru opere literare și filme de succes.

Realitatea istorică este însă mult diferită de ceea ce văd căutătorii de glorie rapidă și pe care nu-i interesează prea mult să judece minuțios faptele. Padișahul a fost un om slab în ceea ce privește caracterul și s-a lăsat manevrat de cei din anturaj, ceea ce a generat adevărate dezastre. Soliman Magnificul a fost exact cel care a distrus imperiul prin faptul că nu suporta să vadă în preajmă personalități puternice, hotărâte. N-a fost de mirare că a preferat să-l lase drept urmaș la tron pe Selim, fiul sultanei favorite, principala pricepere a acestuia fiind să mănânce mult și să bea peste măsură vin dulce adus din insulele însorite ale Mării Mediterane. Se povestește chiar că a fost ordonată campania împotriva insulei Cipru pentru că padișahul a fost convins de existența unor licori deosebite. Arăta ca un monstru după relatările ambasadorilor venețieni. A fost normal ca istoria să-l rețină sub denumirea de Sarı, culoarea galbenă a tegumentelor pornind de la ficatul aflat mereu sub asaltul alcoolului. I s-a mai spus și Mest, adică Amețitul și așa a început să meargă statul otoman.

Armatele otomane au mai avut unele succese în timpul domniei acestui urmaș nevrednic și astfel nu s-a observat decăderea imperiului din punct de vedere tehnologic și militar. Fiul chiar a contribuit la gloria tatălui și la intrarea în legendă pentru că era o mare diferență de caracter și de valoare intelectuală. Sultanii au început să fie robii haremului și astfel demnitarii au putut să interpreteze legile după pofta inimii, corupția și lupta pentru putere în ierarhie fiind omniprezente până la prăbușirea statului. Numai naivii și cei speriați de pedeapsa cu moartea mai făceau ceva în mod real pentru funcționarea unui sistem ce fusese cândva eficient.

Soliman Magnificul a luat multe decizii, dar a fost suficientă una singură pentru a arunca în aer viitorul imperiului ce urma să fie universal. Bărbatul este o ființă slabă și se lasă dominat de voința femeilor obsedate să asigure viitorul propriilor progenituri. Stăpânul de la Istanbul a considerat că unii fii sunt prea energici și a început să simplifice arborele genealogic al dinastiei întemeiate de Osman. Primul care a fost executat a fost Mustafa, fiul unei alte femei din harem, și care avea energie și pricepere în treburile statului. A fost cam mult și părea că emite pretenții la tron, ceea ce nu se accepta în concepția sultanilor. Execuția a avut loc la 6 octombrie 1553, călăii acționând chiar sub ochii tatălui cel crud și care credea că are în față un trădător.

Celălalt fiu capabil a fost Baiazid, dar acesta a intrat în conflict cu favoritul Selim și a fost înfrânt pe câmpul de luptă de trupele rivalului ce se bucura de sprijinul conducătorului statului. Chiar dacă s-a refugiat la curtea șahului Persiei, mâna lungă și sângeroasă a tatălui l-a ajuns și la cel mai mare dușman al otomanilor.

Soliman Magnificul a făcut totul pentru omorârea fiului destoinic și păstrarea celui bețiv și incapabil. Era o zi tristă din septembrie 1561, 25 septembrie, și se spune că execuția făcută de un trimis al tatălui a costat 400.000 de galbeni. Dai un ban, dar face. Cum o astfel de comoară era uriașă în epocă, șahul a fost de acord să ofere și viețile celor patru copii ai celui condamnat. Aurul nu avea miros. Trupurile au fost aduse în imperiu pentru a se vedea că nu mai trăiește prințul și să nu cumva să apară vreun presupus moștenitor al puterii.

Mai erau povești cu tot felul de falși fii și masele nemulțumite de politicile imperiale erau în stare să urmeze în luptă pe oricine. Mărețul sultan a avut grijă să stârpească întreaga linie masculină a fiului zis rebel și astfel au fost asasinați patru nepoți. A fost prea puțin. Mai exista unul mic chiar pe teritoriul imperiului și călăului i-a fost ușor să-l trimită într-o lume mai bună în teorie.

Bilanțul s-a ridicat astfel la doi fii și cinci nepoți uciși pentru păstrarea puterii și pentru a asigura ascensiunea viitorului Selim al II-lea. Şehzade Mehmed avea numai doi ani când a fost strâns de gât de călăul trimis de bunicul cel înțelept și iubitor de ordine și dreptate. Sunt unele neclarități în legătură cu moartea altui Şehzade Mehmed, fiul lui Mustafa. A pierit la scurt timp după asasinarea tatălui, dar istoricii nu știu sigur dacă a fost mâna sângeroasă a sultanului Soliman Magnificul. Faptele padișahului pot fi motivate prin faptul că respecta o lege introdusă în secolul al XV-lea după trista experiență apărută după bătălia de la Ankara. Evitarea unui război pentru putere între moștenitorii sultanului era de dorit pentru binele statului, dar se pune întrebarea ce rost mai avea să faci un puhoi de fii și nepoți.