Ucenicul Asasinului – Robin Hobb

Nu prea stiam la ce sa ma astept cand am deschis Ucenicul asasinului. Referintele si comparatiile realizate intre stilul autoarei Robin Hobb si cel al lui George R.R. Martin ma cam pusesera pe ganduri si nu ma grabeam sa mai dau peste o alta lume la fel de intunecata ca cea din saga „Cantec de gheata si foc” (una singura imi ajunge deocamdata). Din fericire, comparatia a fost cam exagerata din acest punct de vedere. Lumea lui Robb este cu siguranta destul de realista, prin comparatie cu alte romane fantasy, insa nici pe departe atat de neagra si de sumbra ca a lui Martin, ci mai degraba gri, daca ar fi sa aleg vreo nuanta. Personajele sunt insa foarte bine construite si nu lipsesc nici intrigile, nici actiunea, nici suspansul care sa te tina in priza.

Actiunea este plasata intr-o lume medievala fictionala, Cele Sase Ducate, localizate pe o peninsula din Marea Alba si izolate de continent de un lant muntos, dupa cum se poate vedea si pe harta din paginile romanului. Cartea este scrisa la persoana intai, intamplarile fiind povestite din perspectiva personajului principal, Fitz, despre care aflam ca este un bastard. Dar nu orice fel de bastard, ci fiul nelegitim al printului Chivalry, viitorul rege al ducatelor. Ca bastard cu sange regal, Fitz poate deveni un pion foarte periculos, dar si foarte util in lupta pentru putere.

In introducere, Fitz, aflat intr-un moment temporal ulterior timpului in care se va fixa actiunea cartii, incearca sa puna pe hartie o istorie a ducatelor si a conducatorilor din neamul Farseer. Cu toate acestea, Istoria Celor Sase Ducate devine pentru el un prilej de amintire, iar povestea noastra incepe de la intamplarea care avea sa-i schimbe viata, pe vremea cand avea doar 6 ani. Actiunea nu oscileaza insa intre cele doua planuri temporale: pe parcursul romanului, vom ramane in trecutul personajului, iar singurele intoarceri la timpul „prezent” apar in introducere si in epilog. Chiar daca fiecare capitol incepe cu un scurt fragment din istoria Celor Sase Ducate redactata de Fitz, ele joaca doar un rol introductiv, facand trimiteri la ceea ce se va intampla in paginile care urmeaza.

Trebuie sa recunosc ca Ucenicul asasinului a ajuns sa-mi placa treptat, dupa cateva pagini bune in care nu am fost prea incantata. Initial, am considerat ritmul povestii mult prea lent, din cauza stilului narativ destul de descriptiv si oarecum lipsit de dialoguri care sa ii asigure dinamismul. Insa treptat, pe masura ce Fitz a crescut si au fost introduse personaje noi, cartea a inceput sa mi se para din ce in ce mai interesanta. Momentan, astept cu nerabdare cel de-al doilea volum, „Asasinul regelui” care se anunta chiar mai bun decat primul (dupa cate mi-am putut da seama cititind un capitol plasat la finalul romanului Ucenicul asasinului), si care promite sa fie, de aceasta data, mai intunecat si mai dinamic.

Mi s-a parut foarte interesant modul in care Robin Hobb a introdus „Harul”, una din puterile supranaturale ale lui Fitz, descriind-o cu atat de multa naturalete incat si eu (ca si pesonajul, de altfel), am luat-o la inceput ca pe ceva absolut normal pana cand am descoperit contrariul (sau, mai precis, pana cand un alt personaj a descoperit-o si a clasificat-o drept ceva rau, necurat si periculos).

In lumea creata de Hobb, elementele supranaturale sunt misterioase, neclare si trimit in general la capacitati si abilitati psihice ale personajelor, neapartinand lumii fizice. „Mestesugul” este un alt exemplu, darul cu care sunt binecuvantati toti cei din neamul Farseer si o putere psihica impresionanta, atat timp cat poate fi stapanita. De asemenea, exista un alt element supranatural, despre care nu ni se dezvaluie prea multe in acest volum, dar ale carui consecinte sunt deosebit de vizibile pe parcursul intregului roman: este vorba despre atacurile Piratilor Rosii, dusmanii care ameninta Cele Sase Ducate si impotriva carora Fitz trebuie sa lupte, alaturi de intregul regat.

Sursa: http://www.cartidecitit.ro/