Când Dănuţ devine motiv de lectură
Dimensiune font:
Într-o perioadă în care încerc să găsesc argumentele prin care să-mi conving copilul să citească, dincolo de lecturile obligatorii în şcoala primară, am descoperit tot felul de interviuri cu scriitori celebri pe această temă. Unii spun că lectura îţi înfrumuseţează viaţa, alţii că ai şanse să devii mai bun, că ai putea găsi subiecte care te-ar ajuta să socializezi sau chiar că ai putea evada din cotidian. Toate aceste teorii rămân însă argumente sterile, până nu găseşti povestea aceea – anume! - care să te prindă, să te convingă nu atât „că este bine să citeşti”, cât mai ales că „îţi face bine să citeşti”.
Copiii se pot îndrăgosti de un personaj de poveste urmărind o piesă de teatru sau văzând un film, dar acesta nu devine automat un motiv pentru care să părăsească laptopul sau tableta, telefonul sau... şevaletul – cum ştiu un caz! - pentru a întârzia preţ de mai multe pagini la o carte.
Zilele trecute, am cunoscut un băiat de (fix) 15 ani, un român care de 5 ani locuieşte cu părinţii în Italia. Reuniunea de familie la care participam era destul de vastă, cât să nu ne cunoaştem toată lumea cu toată lumea, iar în acest context s-au format două tabere: cei mari au stat la poveşti sub un măr, în timp ce foarte tânăra generaţie butona ce avea prin dotare, profitând de reţeaua wirless, neaşteptat de generoasă în vârful de deal pe care se afla casa cu cerdac.
„Sunteţi aşa de cuminţi, de parcă aţi citi”, încerc să fac o glumă, cu riscul asumat de a-i deranja. „Dar citim!”, mi-a spus Dănuţ. „Statusuri!”, a adăugat chicotind. Fiică-mea a recunoscut însă că era departe de ea o astfel de activitate: „După cum ştii, eu nu am cont pe FB, aşa că mă joc, nu citesc statusuri”. Avea în privire ceva din bucuria mea când citeam „Invitaţie la vals” de Mihail Drumeş, în cireşul amar din spatele casei bunicilor. O bucurie pe care, m-am gândit, nu o va experimenta prea curând, dacă nu voi găsi argumentele „potrivite”.
Până seara, târziu, trăgând cu urechea la povestirile rudelor mai mult sau mai puţin îndepărtate, venite de la Bruxelles şi Ancona, mi-am tot căutat cuvintele. Nu năvălise peste mine nicio revelaţie la ora la care ne-am despărţit de noile cunoştinţe. Ne tot uram ba una, ba alta, de parcă ne cunoşteam de când lumea. Iaşul, Bacăul, Ancona, Bruxelles-ul se strecurau în invitaţii de grabnică revedere, iar ideea de a vizita împreună Parisul picase nu ştiu cum lângă rugămintea mătuşii de a ne vedea în toamnă, la un proţap, când s-o face mustul! În tot vacarmul acesta, am observat-o pe fiică-mea, îmbujorată, strângând la piept tableta ca pe o scrisoare „din armată”... Când privirile noastre s-au întâlnit, m-a întrebat: „Ştii de ce mi-a plăcut mie de Dănuţ”?
Un film întreg mi-a trecut atunci prin faţa ochilor. Mi-am amintit gestul lui, când a făcut cunoştinţă cu noi – ei (şi numai ei!) i-a sărutat mâna cu o privire ghiduşă, ceea ce a făcut-o probabil să se simtă, deodată, mai mare (şi mai importantă) decât o puştoaică de 9 ani.
„De ce ţi-a plăcut?”, întreb, văzând că nu are de gând să-şi termine ideea, pentru că nu-şi putea lua ochii de la norul de praf rămas în urma maşinii negre, care parcă îl înghiţise pe Dănuţ. „Că mi-a arătat un joc interesant pe telefon”. Evident, schimbase finalul, nu asta vroia să-mi spună!
Ceva mai târziu, în drum spre casă, îi şoptesc, aşa, ca între noi, fetele: „Ştiu o carte în care există un personaj, pe care îl cheamă Dănuţ”... A făcut ochii mari, am discutat tot drumul despre cărţi care ne-au plăcut în copilărie. A doua zi, a plecat la alte rude, la „altă ţară”. Volumul I din „La Medeleni” a dispărut din bibliotecă, exact aşa cum mă aşteptam...
Puncte preluare anunturi "Evenimentul Regional al Moldovei" in Iasi
<
Adauga comentariul tau