Câteodată, mi-e ruşine că-s din Iaşi...

 Dorian OBREJA

Trebuie să completez de îndată titlul acestor rânduri: din fericire, doar câteodată; dar, din nefericire, mai des decât ar trebui (de fapt, nu ar trebui deloc!).

După cum am mai afirmat în multe rânduri, atât în scris, cât şi în discuţii cu prieteni de aici şi de prin alte părţi, cu oameni întîlniţi întâmplător, iubesc sincer şi profund Iaşul, oraş în care m-am născut şi mi-am petrecut peste 85 la sută din timpul vieţii (ceea ce, la vârsta mea, depăşeşte 6 decenii), oraş în care am crescut şi am fost educat, unde mi-am urmat destinul, fie că a fost vorba de viaţă şi dragoste, fie de profesiile de scriitor şi jurnalist, oraş pe care, în fine, nu l-am „dat” nici pe Bucureşti, nici pe vreo altă aşezare de prin Europa, deşi oferte au existat...Această iubire, cred eu, îmi dă dreptul, când e cazul, să mă transform într-un „avocat din oficiu” al lui, încercând să-l apăr de ceea ce este rău şi urât. Constat cu mâhnire, însă, că am tot mai puţini confraţi în aşa misiune, astfel încât nu e de mirare că multe „procese sunt pierdute”, lucru de pe urma căruia Iaşul şi cei care îl iubesc într-adevăr au de suferit.

Vă veţi întreba, şi pe bună dreptate, ce m-o fi afectat în aşa măsură, încât să încep cu un asemenea titlu şi să continui cu asemenea confesiune, luptând contra vântului cumva, într-o vreme care devine tot mai mult a pragmaticilor, oportuniştilor şi mercenarilor.

Explicaţia e una cât se poate de simplă. Într-un miez de noapte, nefiind cuprins încă de semnele somnului, am făcut imprudenţa nu doar să navighez, în fugă, de curiozitate, pe canalele de televiziune (ajunse, la furnizorul meu, la peste 200), ci să mă şi opresc la unul dintre cele nou apărute, atras fiind, firesc, de numele documentarului ce tocmai era difuzat – „Iaşul cultural”. După primele minute, am regretat amarnic, dar era, deja, prea târziu ; şi, cum, din când în când, am porniri sado-masochiste, am urmărit până la capăt, ca un supliciu, cele emise în eter.

M-a supărat foarte mult faptul că, venind să contrazică, flagrant şi mai tot timpul, titlul documentarului, imaginile ce se derulau îşi propuneau să «imortalizeze» (sper din tot sufletul să nu fi reuşit) obiective de pe pietonalul Ştefan cel Mare şi din zona aflată în spatele Palatului Culturii. Obiective care, ţin să precizez de îndată, nu aveau nici în clin, nici în mânecă, măcar pe departe, cu arta sau cultura, fiind vorba de terase, cafenele şi căsuţele-tarabe cu de-ale gurii ori haine şi alte asemenea.

Rămân la cel dintâi spaţiu pomenit - pietonalul (al doilea fiind, oricum, varză...). Aduc aminte că el are, ca puncte de reper, biserica Sf. Nicolae Domnesc, Casa Dosoftei (din secolul XVIII), Palatul Culturii, Şcoala „Gh. Asachi”, mănăstirea «Trei Ierarhi» (propusă a intra pe lista UNESCO), Catedrala catolică, Mitropolia ortodoxă, Palatul Roset-Roznovanu (în care funcţionează Primăria), şi, în fine, Teatrul Naţional „V.Alecsandri” (cel mai vechi din ţară). Aşadar, un spaţiu mai mult decât plin de spiritualitate – în sensul general sau religios -, care ar impune şi amenajări, evenimente, întâmplări şi activităţi de acelaşi fel. În locul acestora, crâşme, terase, căsuţe-tarabe, cu poluare (spirituală, fonică, olfactivă etc.). Aşa încât, până la urmă, poate nu e vina realizatorilor documentarului în discuţie : au surprins şi ceea ce era mai evident ! Presa, de altfel, a evidenţiat că locul parcă ar fi bazar, bâlci, talcioc.

Trebuie invocată o divinitate protectoare a Iaşului, care să reuşească a face curat !