Criza de valori politice româneşti se adânceşte

 Dorian OBREJA

Apelând, ca de obicei, la surse credibile şi bine informate, să ne oprim, de această dată, la ceea ce, aparent, este un truism, valabil în mod general, dar cu aplicabilitate directă şi totală la subiectul propus spre lectură şi dezbatere astăzi.

După cum afirmă specialiştii – dar putem constata şi noi, ca simpli cetăţeni, indiferent de nivelul de pregătire şi domeniul în care activăm, orişicare efect este generat de către o cauză. Există chiar o lege dedicată principiului, ce spune că „pentru fiecare efect din viaţa noastră, există o cauză specifică”. Mai mult decât atât, această definiţie este atât de însemnată, încât e cunoscută şi acţionează drept „Legea de fier a universului”.

În România, astăzi, asistăm (ba, marea majoritate a poporului nostru este victima fenomenului) la o criză politică – din păcate, suprapusă (dacă nu chiar cauză) a altor două crize, şi anume cele din sănătate şi economie.

După cum comentatorii avizaţi observă şi subliniază, „criza politică actuală de acum are o istorie mai veche şi rădăcini adânci”.

Fenomenul este resimţit şi semnalat la toate nivelurile societăţii.

Astfel, în cadrul unui sondaj, răspunsul unei persoane este, în egală măsură, trist şi grav: ”Eu, sincer, mi-am pierdut demult speranţa în clasa politică” (pe cale de consecinţă se poate formula supoziţia că e vorba de o ţară rău condusă sau chiar neguvernată). Şi acest răspuns poate fi înmulţit cu vreo 14 milioane – echivalând cu cifra celor care au lipsit de la cele mai recente alegeri parlamentare.

În urmă cu ceva timp, purtătorul de cuvânt al unui partid neimportant făcea o declaraţie foarte importantă, evidenţiind că „cea mai mare criză din România este criza politică”. Aproape exact acum doi ani, preşedintele unei formaţiuni politice importante (care, astăzi, nu mai are aceeaşi funcţie, ba chiar, recent, a şi fost exclus din partid) spunea, printre altele: „marea majoritatea a politicienilor a promis marea cu sarea şi, când au ajuns la putere, au oferit praful de pe tobă, s-au afirmat printr-un discurs public mincinos, fără niciun pic de onestitate faţă de români, iar astfel s-a ajuns să fie votaţi politicienii care promit cel mai mult, dar fără acoperire”.

În paranteză fie amintit, fenomenul nu se manifestă doar în ţara noastră. Putem cumula concluzia politologilor, conform căreia ne aflăm, de mai multă vreme, într-o epocă post-ideologică (ceea ce, mai în glumă, mai în serios, ar trebui să ducă la dispariţia partidelor), cu unele răspunsuri la un sondaj efectuat în Occident, în urmă cu trei decenii, care  semnala criza politică şi solicita, drept soluţie, depolitizarea.

Trăgând linie şi adunând elementele mai sus amintite, cu toată obiectivitatea, e de remarcat că, în România, se manifestă (şi) o criză politică. Numai că aceasta este efectul unei cauze, iar cauza, ca să pun degetul pe rană, este criza de valori din sânul clasei politice. Pe parcursul a mai bine de trei decenii, aceasta a involuat, pe de o parte prin neimplicarea (voită sau forţată) a personalităţilor de valoare, iar pe de alta, prin lipsa unor forme de pregătire care să facă dintr-un om (din păcate, neapărat cu bani, căci altfel nu ajungi pe liste...) un personaj care să ştie ce este politica şi, mai ales, să o aplice cu onestitate şi consecvenţă. Alcătuirea bazinului cu „rezerva de cadre” (mai nou, resurse umane), indiferent de formaţiunea politică, se face după „principii” cu totul paralele cu cele existente în manualele şi tratatele de politologie.

Ca să fiu foarte concret şi la obiect, aduc aminte că, din totalul parlamentarilor ieşeni din 1990, cinci erau profesori universitari. Astăzi, s-a ajuns ca unei profesoare (e drept, de liceu), să-i fie preferat, pentru a ajunge în legislativ, un ins a cărei ocupaţie de bază era să dea cu pumnii (şi rămas fidel ocupaţiei, drept care l-a agresat fizic pe şeful filialei locale de partid).

Încheierea nu poate fi decât una singură: la asemenea caize, efecte pe măsură!