Electorat puţin = ciocu mic!

 Dorian OBREJA

Alegerile parlamentare din decembrie anul trecut au reuşit să intre în istoria celor post-decembriste de acest fel prin înregistrarea unui record negativ: cea mai scăzută prezenţă la urne, ceea ce a însemnat, indubitabil, un serios vot de blam dat clasei politice, dar netratatat de către aceasta în consecinţă, fiecare dintre cele patru partide, plus o formaţiune etnică (despre care unii spun că ar fi partid, alţii susţin că ar fi ONG, existând şi controverse privind înscrierea în registrul partidelor politice), împăunându-se cu „succesurile” obţinute.

Concret, în secţiile de votare, au ajuns doar cu puţin peste 5,7 milioane de alegători, reprezentând 31,84 la sută din cei aproape 19 milioane înregistraţi.

Pentru a oferi argumente de necombătut tezei pe care doresc să o susţin în rândurile ce urmează, aduc aminte şi alte cifre: pentru PSD au votat 1.705.000 alegători, însemnând 29 la sută, pentru PNL – 1.486.000 – 25 la sută, iar pentru USR-PLUS -  906.000 – 15 la sută.

În mod evident, nicio formaţiune politică nu avea majoritatea care să-i dea dreptul a propune un premier şi un guvern, acestea urmând a fi decise după alianţe şi consultări. S-a preferat, datorită simpatiilor şi dorinţelor „marelui combinator” de la Cotroceni, încropirea unei alianţe între partidele de pe locurile 2,3 şi 5 (veşnica balama udemeristă), cu ajutorul celor 18 reprezentanţi ai minorităţilor naţionale, ajunşi în Parlament indiferent de câte voturi obţinuseră. Deci s-a constituit o majoritate fragilă (din câtă aritmetică mai ştiu eu), depăşind cu foarte puţin – şi nu se ştia pentru cât timp, avându-se în vedere tradiţia parlamentarilor mioritici de a migra – 50 la sută. Dar staţi aşa, că discuţia nu se termină aici: e vorba de oleacă peste 50 la sută din 31,84 la sută (alegători votanţi). Iarăşi, după artimetica mea, iese aşa, cam la 16 la sută. Putem vorbi, în asemenea circumstanţe, de reprezentativitate şi legitimitate? La acea dată, deja se putea prevedea pandemia de covid, în România nici situaţia economică nu era grozavă, plus că mai erau de făcut sau schimbat destule legi – pentru rezolvarea tuturor acestor probleme fiind mai mult decât necesară o majoritate cât mai asigurătoare a liniştii următorilor patru ani. Inconştienţa politicienilor şi partidelor care au acceptat o asemenea coaliţie nu era egalată decât de ambiţia celui supranumit, mai recent, Mutankamon, de a avea „guvernul meu”. Şi, iată că a avut, nici în doi ani, 3 premieri (Orban, Ciucă şi Cîţu) şi 2 guverne (primul, picat cu 261 de voturi, iar al doilea stabilind un record post-decembrist, prin căderea cu 281 de voturi), plus, până acum doar, două propuneri de premier/executiv - dintre care primul a luat doar jenantul număr de 88 de voturi, iar al doilea s-a retras cu o zi înainte de a obţine o cifră apropiată.

Zilele trec rapid, fiecare dintre ele aduce pagube imense (inclusiv în decedaţi) ţării, dar e tot mai greu de prognozat când şi cum şi dacă se va termina criza politică, suprapusă, din nefericire pentru noi, peste alte două crize. Cel mai înţelept ar fi fost, chiar după alegerile din decembrie 2020, să se facă, măcar ca tranziţie, un guvern de tehnocraţi, sau unul de uniune naţională. Dar, când ambiţiile personale sunt mai mari şi mai decisive decât interesul ţării, rezultă ceea ce se vede...

La momentul în care scriu, şansele cele mai mari pare a le avea o coaliţie PSD-PNL, plus balamaua UDMR & minorităţile naţionale, ceea ce ar duce la o majoritate de circa 2/3.  Întrebarea pe care mi-o pun e următoarea: au oare, mandat, de la alegătorii lor, PSD şi PNL să se alieze? Sau, după alegeri, se aplică, indiferent de partid, politica ştiută drept a „ciocului mic”? Şi mai am o întrebare: de au loc întâlniri şi consultări departe de ochii presei, ai lumii; adică, oare, politicienii îşi închipuie că negociază moştenirile mamelor lor?