Grafomanii, sau scriitorii cu vagoane(le)

 Dorian OBREJA

Dacă ar fi fost ca situaţia – în privinţa subiectului acestor rânduri – să fie ceva mai puţin gravă, e posibil să-l fi abordat într-o notă mai veselă şi mai blândă, alegând, drept ţintă, calofilii. Adică acei indivizi care scriu caligrafic, dar fără substanţă. Cu atât mai mult cu cât există oarece sfaturi date, încă de acum vreun secol şi jumătate, sfaturi semnate de o somitate precum Anton Cehov, sfaturi de un umor irezistibil, din care vă ofer câteva mostre: „Orice prunc nou-născut trebuie spălat cu grijă, apoi, îi tragi o bătaie bună la spate, spunându-i de mai multe ori: ”Să nu scrii! ă nu te faci scriitor! Dacă, în ciuda acestui tratament, pruncul în chestiune începe să dea semne de înclinări scriitoriceşti, trebuie luat cu duhul blândeţii. Dacă nici aşa nu ajungi la niciun rezultat, lasă-l în plata Domnului şi scrie la catastif „pierdut”. Mâncărimea scrisului e, într-adevăr, de nevindecat.” (să nu uităm că autorul acestor sfaturi era, la bază medic!). În final, Cehov sublinia, cât se poate de judicios: „Oricine (...) poate să încerce să scrie. Nici chiar nebunilor şi celor lipsiţi de drepturi civile nu le e interzis să scrie (în România, puşcăriaşii chiar sunt încurajaţi şi recompensaţi cu scăderea pedepsei pentru aşa ceva, n.m.,D.O.) – dar să cunoască regulile elementare ale ortografiei (şi gramaticii, n.m.,D.O.)”.

Situaţia e, însă, tristă, şi de aceea nu vorbesc despre calofilie, ci despre grafomania gregară. Sintagma îmi aparţine, recunosc, şi provine din combinarea a doi termeni: primul defineşte implusul patologic de a scrie mult şi fără rost (personal, aş prefera cuvântul graforee, pentru că rimează (inclusiv logic) cu urmările unui deranjament intestinal; al doilea se referă la spiritul de turmă.

Puţini – mai ales din generaţiile tinere – ştiu că, înainte de 1989, în nomenclatorul oficial de funcţii, nu exista decât aceea de „scriitor de vagoane” (cei care foloseau creta pentru a nota pe componentele trenurilor destinaţia şi alte date).

Foarte mulţi, însă, pot constata că, după 1990,  lucrurile s-au schimbat. Avem la „scriitori”, că, dacă ar fi să-i putem exporta, PIB-ul ţării ar creşte fantastic. Pentru o asemenea „performanţă”, trebuie să mulţumim mai ales internetului (dar nu numai...). Umberto Eco semnala, pe bună dreptate, „legiunile de imbecili care au căpătat dreptul la cuvânt pe reţelele de socializare şi prostul satului, care a devenit purtător al adevărului”. O categorie aparte în cadrul legiunilor amintite o ocupă grafomanii gregari, din ce în ce mai numeroşi şi mai plini de sine. În mod sigur, zeul lor este Ion Heliade-Rădulescu, iar  sloganul e unul parafrazat de la cel de acum aproape două secole, actualizat şi prezentat nediscriminatoriu – „scrieţi, băieţi & fete, orice, numai scrieţi!”.

Aşa se face că, astăzi, asistăm la o creştere exponenţială a numărului „scriitorilor” mioritici. Pe de o parte, din motive de orgoliu. E mult mai trendy şi epatant să te prezinţi drept poet, prozator sau scriitor decât îngrijutoare de bătrâni sau profesoraş de provincie. Pe de altă parte, a intervenit, de o vreme, şi un mobil material (prietenii ştii despre ce e vorba...).

Se pare că, printre puţinele diferenţe de dinainte şi după 1990 este aceea că, atunci, erau, oficial, doar scriitori de vagoane, iar acum sunt cu vagoanele - de clasa a III-a, de marfă, dar ce mai contează?