Mitul foamei de vot a românilor din diaspora

 

Dorian OBREJA

Dacă ne vine prin gând să dăm, pe internet, o căutare cu subiectul „românii din diaspora – dejavantajaţi la alegeri”, vom găsi o mulţime de articole şi poziţii, mai vechi sau mai noi, în majoritatea cazurilor în favoarea afirmaţiei dintre ghilimele. De la „românii din UK, discriminaţi”, trecând prin „cozi la secţiile de votare din străinătate”, „cetăţenii români din străinătate vor să voteze”, „românii din diaspora se plâng că au prea puţine secţii de votare”, ajungând până la „românii din străinătate se tem că înregistrarea pentru vot poate duce la impozitare”!

Cred că ideal, pentru a judeca obiectiv, e să pornim de la cifre. Astfel, în primul tur al alegerilor prezidenţiale din 2009, au votat oleacă peste 95.000 de alegători; în acelaşi tur, 5 ani mai tîrziu, se înregistrau peste 160.000 de participanţi; tot în 2014, la turul al doilea, aproape 380.000 de cetăţeni au pus ştampila pe buletinele de vot.

E mult, e puţin? Depinde cum privim lucrurile. Potrivit datelor oarecum oficiale (numărătoarea e foarte departe de a fi exactă, din diverse motive), actualmente, peste graniţe, muncesc circa 3,5 milioane de români (mai sunt destui care doar locuiesc sau cer de pomană pe acolo, dar asta este altă poveste). Ceea ce ar însemna că, la ultimele alegeri prezidenţiale, doar circa 10 la sută au fost interesaţi să-şi susţină candidatul favorit.

Cu toate acestea, şi mai ale ţinând cont de ponderea românilor din străinătate care au votat în totalul celor prezenţi la alegeri, există voci în media care susţin că „votul românilor de peste hotare a fost decisiv în alegerile prezidenţiale din 2009 şi 2014. Aşa a ajuns Băsescu să obţină un al doilea mandat, iar Iohannis să fie ales preşedinte”. Oare chiar aşa să fie? Şi, dacă da, ce şi cum va fi în cele două tururi ce se vor desfăşura luna viitoare?

Credeam că, în acest an, datorită unor măsuri – introducerea votului prin corespondenţă şi fixarea unui interval de trei zile în care se poate vota -, taxate şi acestea ca discriminatorii, dar din categoria „discriminării pozitive”, subiectul acesta va fi mai puţin spinos. Dar, se pare, m-am înşelat. În primul rând, deşi s-a prelungit perioada de înscriere a celor amatori de a vota prin corespondenţă, s-au înscris abia cu puţin peste 41.000 de români, iar pe un portal şi-au exprimat opţiunea de a vota „clasic” abia vreo 39.000.

Mie mi se părea mai comodă această cale, dar mulţi au gândit altfel. Rezultatul este previzibil: iarăşi vor fi – întâmplător sau generate intenţionat - cozi interminabile la secţiile de votare, căci numărul acestora va fi stabilit şi funcţie de evaluarea înregistrărilor. Trebuie amintit că, dacă în perioada 2007-2014, în diaspora au funcţionat 190 de secţii de votare, anul acesta numărul lor a ajuns la 444 (cu perspectiva de a spori până la 800). Pare a fi suficient, însă, vom vedea abia în momentul desfăşurării scrutinurilor. Va fi alta situaţia? Puţintică răbdare. Deocamdată, întrebarea esenţială mi se pare „eu cu cine votez?”