Mulţumesc, doamna profesoară, pentru lecţia de viaţă!

 

Dorian OBREJA

Am să încep rândurile de astăzi puţin derutant, cumva în contradicţie cu titlul. Cu sinceritate – şi asumându-mi riscurile unei asemenea confesiuni, mai ales printre doamne şi domnişoare – nu mă dau în vânt după 8 martie în ipostaza acestei date drept zi internaţională a femeii. În linii mari, din două motive. Primul ar fi unul de principiu: ori sărbătorim - iubind, respectând, ajutând ş.a.m.d.- femeia în fiecare zi, ori nu (ca să nu mai spun de dilema subsidiară, sărbătorim toate femeile, sau doar cele care merită?). Al doilea este legat de originea şi data sărbătorii. dacă nu ştiaţi, ziua femeilor a fost celebrată prima dată pe 28 februarie 1909, la New York, în amintirea unei greve al unui sindicat feminin, ce ar fi avut loc cu un an în urmă; doar că, pe 8 martie 1908, nu fusese nicio grevă! În 1910, în cadrul unei întâlniri a Internaţionalei Socialiste (!), se propune sărbătorirea zilei femeii, fără specificarea unei anume date. După Revoluţia din octombrie 1917, în Rusia, liderii comunişti V.I. Lenin şi Alexandra Kollontai au declarat 8 martie sărbătoare oficială. După 6 decenii, în 1977, o rezoluţie a Adunării Generale a O.N.U. proclama 8 martie ca Zi internaţională a femeii...

Dintre extraordinar de multele adevăruri rostite despre femei şi devenite celebre am reţinut unul din urmă cu peste 3 milenii, formulat de către un personaj – faraonul Akhenaton - care a murit la doar 17 ani, dar ajunsese deja la înţelepciunea de a afirma că  „Atunci când virtutea şi modestia îi luminează farmecele, strălucirea unei femei frumoase este mai puternică decât cea a stelelor din ceruri, şi nu ai cum rezista influenţei sale.”. Consider ca fiind extrem de realistă şi mult vehiculata expresie   "în spatele unui om de succes stă o femeie puternică", dar îi prefer varianta  "în spatele unui bărbat fericit stă o femeie iubitoare”, cu condiţia reciprocităţii!

De cele mai multe ori, femeia este celebrată în ipostaza ei de mamă. Şi aici, vreau să spun că românii au cine se mândri, şi anume cu Adriana Iliescu, născută în 1938 (fostă profesoară universitară de literatură română şi autoare de poveşti pentru copii), care a fost, până pe 29 decembrie 2006, campioană mondială – cea mai vârstnică femeie care a dat naştere unui copil, la 66 de ani şi 320 de zile.

Prefer, pentru că e o experienţă personală şi de dată recentă, să vorbesc despre o altă ipostază.

De curând, într-una din periodicele mele vizite de control la un cabinet medical, după mine, în sala de aşteptare a mai venit o doamnă. În vârstă, foarte mărunţică, dar cu o ţinută dreaptă şi, din gesturi şi vorbe, extrem de prezentă spiritual. După ce a intrat, asistenta a spus că are 96 de ani şi i-a fost profesoară, la „Negruzzi”, medicului de la cabinet. I-a rostit numele – Elena Ibănescu - şi mi-am dat seama că îmi fusese profesoară şi mie, la acelaşi liceu, prin 68-72, deci acum peste jumătate de secol. Am ieşit în acelaşi timp de la cabinet şi, în faţa lui, am convorbit cu doamna profesoară despre vremurile de demult şi foşti colegi ai mei/elevi ai ei. Am sesizat remarcabila memorie şi la fel de remarcabila prezenţă de spirit, ancorarea în realitate şi optimismul.

La lecţiile de istorie pe care le-a dăruit (nu ţinut) în vremea şcolii, s-a adăugat, acum, o lecţie de viaţă şi de speranţă în ea. Pentru toate acestea îi mulţumesc şi mâine, în gând, îi voi spune „La mulţi ani!” Doamnei Profesoare Elena Ibănescu...