Ordonanța 13, bruxelezul și canciocul doctrinar

 Dan M.BREZULEANU

 La cinci ani de la ultimul mare asalt la adresa statului de drept, ascunderea adevărului de ochii poporului s-a convertit din cauză în dogmă. Iar situația stârnește încă infinite controverse, în ciuda faptului că, de atunci, tema a fost dezbătută și înfierată de absolut toți voiajorii politici, chiar transformată în subiect de film sau de doctorat.

Ordonanța 13, legată de prejudicii și abuzuri, scoasă din laboratoarele guvernului la miezul nopții de 31 ianuarie 2017, este pusă acum pe seama fostului ministru al Justiției, profesorul Tudorel Toader, instalat în funcție după aproape o lună de la nefericitele evenimente. Sigur, nu toată lumea e interesată de adevăr, dar epidemia aceasta de memorie indusă devine extrem de periculoasă când ajunge la dispoziția politicienilor.

Uneori, și tot mai des, parcă, în ultima vreme, câte un politician de tip nou, cu istețime și conștiință slim, se încurcă în ițele istoriei. Da, iese din când în când câte un haidamac şi, plin de bravură, fluturând programe politice colorate, încearcă să repare cu canciocul doctrinar daunele din pereții statului de drept.

Ultimul caz e al unui domn cu pretenții de lider de grup politic la nivel continental, căpetenie care consideră că îmbătrânirea în slugărnicie e un argument suficient de luxos pentru a-și permite să acuze. Și o face cu nonșalanța, cu ignoranța celui ce așteaptă mereu să cadă, din eroare, în eroism.

Se rușinează și ușile Parlamentului European de inepțiile unor tulburați rătăciți, pierduți de obştea politicianistă prin cotloanele bruxeleze...

În politică, ipocritul, frustratul și trădătorul au același miros. Cu aerul lor tiranic, incapabili de empatie, spărgătorii ideologici de vitralii sfârșesc prin a se converti în codoșii de serviciu ai fundamentalismului.

Buldogii aceştia pofticioși, cărora le cad mereu fălcile peste reverul uniformei, nu stăpânesc decât arta acuzației. De ei şi de fanatismul lor ar trebui să fie păzit mai întâi statul de drept, căci, neavând prea multe de pierdut, agitatorii aceştia mărunţi nu disting foarte clar etapele succesului şi fac până și înfrângerea glorioasă.

Profesorul Tudorel Toader n-a reacționat mereu și am senzația că nici măcar nu mai este necesară o reacție. Cei care au avut de învățat ceva din adevărurile istoriei au înțeles totul. Ceilalți, ignoranții tolerați de politic cu ceea ce știu din puținul citit cândva, vor rămâne să-și accentueze doar trăsăturile prost crescute ale josniciei.

Imoralitatea este cel mai otrăvitor dintre concepte. Demnitatea nu urlă în orice situație. De fapt, demnitatea nu urlă niciodată! Iar aceasta este, în definitiv, esența demnității și din această cauză unii - turnați din aliajul prețios al îndoielii și raționamentului, devin ținte.

Și chiar dacă Justiției nu i se mai bășică de mult palmele de poftă, parcă tot ar mai trebui să-i scuture de ticăloșie pe cei dovediți. Pentru ca delirul să nu mai fie confundat vreodată cu toleranța.