Până când să n-avem şi noi... teroriştii noştri?!

1 mai 2011 – preşedintele SUA apare la televiziune pentru a anunţa lichidarea teroristului nr.1 al lumii, Osama bin Laden.
19 iulie 2013 – se întâmplă ceva de natură, în mintea iniţiatorilor, a arunca în umbră, uitare şi derizoriu momentul mai înainte amintit. Omologul mioritic al lui Obama anunţă, prin intermediul purtătorului său de vorbe (ciudată modestie rămânerea în plan secund), că a fost adus în ţară Omar Hayssam. Anunţul purtătorului şi, ulterior, intervenţia capului instituţiei prezidenţiale au fost făcute cu atâta tam-tam, încât cei mai puţin avizaţi şi mai slabi de înger s-au aflat la un pas de a crede că era vorba cel puţin de teroristul nr.2 al lumii. Mai ales că omologul a binevoit să strecoare că acţiunea de capturare/aducere fusese una neautorizată în ţara de extracţie. Wow. Adică uau!!!
Imaginile, însă, ne prezintă un tip fără puşcă într-o mână şi cuţit în cealaltă, fără grenadă în dinţi şi fără centură cu explozibil. E drept, condamnat în România, în 2007, la 20 de ani de puşcărie, sub acuzaţia de terorism, în urma poveştii foarte ceţoase a unor jurnalişti români răpiţi în Irak, şi ulterior răscumpăraţi în schimbul unei mari sume de bani. Un individ aşa „periculos” ar fi trebuit păzit mai ceva ca ochii din cap, ceea ce nu s-a întâmplat, drept care Hayssam a fost condamnat în lipsă, el ştergând-o din ţară cu vreun an înainte, din postura de urmărit penal.
În ceea ce priveşte cazul Hayssam (fuga, condamnarea şi aducerea), surprinde, mai mult decât neplăcut, totala lipsă de transparenţă a autorităţilor, înlocuite prin declaraţii contradictorii şi vagi, dar menite, în opinia emanatorilor, să le aroge, în exclusivitate şi integralitate, meritul de a fi făcut/ştiut o aşa gigantică acţiune. E ciudat doar că, la primul moment, fuga, nu şi-a asumat nimeni răspunderea şi n-a căzut nici un cap. Cu atât mai mult cu cât, în deceniul ultim, mulţi infractori mari au şters-o fără probleme.
Subiectul, în sine, e de doi lei, iar teroristul – unul de kakao. Frapează, însă, întrecerea...socialistă în care s-au angrenat principalii lideri politici în a ieşi mai câştigaţi de pe urma evenimentului.
Dacă e să facem trimitere la literatura universală, principalii locatari de la palatele Cotroceni şi Victoria pot fi comparaţi, desigur, cu croitoraşul cel viteaz al Fraţilor Grimm. Personajul, care ucisese odată şapte muşte cu o basma, şi-a dorit imortalizarea faptei sale, drept care şi-a făcut un brâu pe care a brodat inscripţia „7 dintr-o lovitură”.
Dar nici nu e nevoie să mergem aşa departe. E suficient să facem, încă o dată, la Caragiale. Iată ce zice, în „O scrisoare pierdută”, Caţavencu: „Această stare de lucruri e intolerabilă! Până când să n-avem şi noi faliţii noştri? Anglia-şi are faliţii săi, Franţa-şi are faliţii săi, până chiar şi Austria-şi are faliţii săi, în fine, oricare naţiune, oricare popor, oricare ţară îşi are faliţii săi...”.
Politicienii au rămas aidoma ca pe vremea lui Caragiale. A fost, însă, schimbat un termen din discursurile lor. Cum nu e bine să vorbeşti de funie în casa spânzuratului, adicătelea de falimente & faliţi, se utilizează noţiunea de terorist. Care e mult mai trendy. Pentru că provoacă frisoane poporului şi, simultan, orgasme politicienilor...