Scriu cronicari şi la Moldova!

Dorian OBREJA

Pe la 1675, dacă nu mă înşel, vestitul cronicar Miron Costin, continuând demersul început de către Grigore Ureche, scria „Letopiseţul Ţărâi Moldovei de la Aron Vodă încoace”, folosea, la un moment dat constatarea, devenită apoi celebră şi parafrazată în nenumărate feluri, „sunt oameni şi în Moldova!”.

Nu fac nici eu excepţie de la tradiţie, apelând la parafrază, în urma căreia a rezultat titlul acestor rânduri, cu mai mult decât numeroase şi solide argumente.

La naşterea sa, cu certitudine că ursitoarele i-au menit Elenei Leonte – căci despre ea şi cea mai recentă apariţie editorială purtându-i semnătura este vorba – ca viaţa să-i fie mereu sub semnul scrisului şi al cărţilor.

Ascultând această tentantă, dar, în egală măsură, dificilă menire, Elena Leonte s-a pregătit aşa cum trebuie. Mai întâi, teoretic, urmând, cursurile Facultăţii de Filologie, de la Universitatea „Al. I. Cuza”, din Iaşi, iar apoi practic, colaborând cu diferite reviste literare şi activând la Radio Iaşi (atunci, ca şi acum, instituţie ce reprezenta o excelentă şcoală de presă, inclusiv literară). După care au urmat 16 ani ca redactor la Editura „Junimea” - calitate în care a contabilizat, de la faza de manuscris până la cartea tipărită, mai bine de 300 de titluri din diferite domenii. Altă etapă, alte preocupări: între 1991 şi 2008, a lucrat la Biblioteca Judeţeană „Gh. Asachi”, din Iaşi, inclusiv, aproape un deceniu, ca directoare a acestui prestigios aşezământ cultural.

Cum era şi normal, situarea sa sub semnul scrisului şi cărţilor a însemnat inclusiv asumarea mult mai importantei (zic eu...) ipostaze de autoare. Aşa se face că au apărut, purtându-i semnătura, cărţi de calitate, interesante şi utile în acelaşi timp, precum „Istoria culturii ieşene în date” (două volume), „Utopii sub semnul raţiunii” şi, nu demult, „Însemnări din lunga trecere”, tipărită de Editura „Princeps Media”.

Despre cea din urmă, poetul Daniel Corbu – în acelaşi timp şi redactor al „Însemnărilor...”, nota, pe bună dreptate, că „beneficiind de o dicţie clară a ideilor, de un spirit pătrunzător întru prezentarea şi dezlegarea unor probleme socio-culturale, de o magnetică armonie textuală şi de un instinct al valorii „ni peur ni reproche”, cartea Elenei Leonte este o remarcabilă apariţie în peisajul publicisticii de astăzi”.

Exprimându-mi acordul pe deplin cu afirmaţiile acestea, poate nu ar mai fi nimic de adăugat? Câtuşi de puţin! Este important de amintit că volumul este greu, atât la propriu (aproape 500 de pagini în format academic), dar mai ales la figurat, primele zece secţiuni fiind de o densitate considerabilă şi însumându-se într-o cronică a ultimelor decenii, care se citeşte cu sufletul la gură, însă şi îndeamnă la meditaţie, având în vedere că, în general, istoria se poate repeta, dacă nu se învaţă din ea.

Cea de a unsprezecea secţiune, în fapt un dialog cu autoarea, vine să o şi definească, dat fiind subtitlul „Cartea ca profesie”.

Cum e imposibil ca în 500 de cuvinte să rezumi o carte de 500 de pagini, rândurile de faţă sunt doar o invitaţie: cititorilor, pentru a găsi şi citi volumul, autoarei (alături de elogii) – pentru a-şi continua demersul!