Se exagerează cu anonimitatea şi confidenţialitatea

 Dorian OBREJA

Să începem, aşa cum e normal, cu faptele, urmând ca mai apoi să vedem ce concluzii putem trage din ele.

Pentru a ne atinge scopul, voi cita exact şi chiar destul de extins câteva ştiri din presă, aşa cum apar ele în inconfundabilul limbaj al poliţiei. 1. „...un bărbat s-ar fi prezentat la locuinţa unei femei, de 80 de ani, din Reghin, care i-ar fi înmânat 3.000 de euro şi 3.000 de lei, după ce acesta i-ar fi comunicat că fiul ei are nevoie de o operaţie urgentă, în urma producerii unui accident rutier...poliţiştii l-au identificat pe cel în cauză, fiind vorba de un bărbat, de 38 de ani, din Craiova.”; 2.”O fetiță de 4 ani a murit după ce a fost lovită de o mașină într-o comună din județul Iași. La volan era o femeie de 28 de ani care nu avea permis. Pe numele autoarei accidentului a fost deschis un dosar penal pentru ucidere din culpă și conducerea unui vehicul fără permis. Șoferița a fost reținută pentru 24 de ore. ”; 3.” Andrei I. și Iulia P., amândoi de 28 de ani, s-au cunoscut în România și erau împreună de 5 ani. Au plecat împreună în Austria unde ea a început să lucreze ca prostituată, în timp ce el aștepta să fie finanțat... femeia câștiga între 2.000 și 3.000 de euro pe lună, însă el voia ca ea să se întoarcă acasă cu cel puțin 750 de euro, după o zi de muncă. A bătut-o atât de tare, încât femeia a leșinat, apoi a murit.”; 4. Margareta B. și iubitul ei, un tânăr italian, Carmelo B., au torturat-o și ucis-o pe Nicoleta I. ”.

În două cazuri din patru, nu aflăm numele făptaşilor, iar în celelalte două, le aflăm doar vag, iniţialele fiind posibil a aparţine multora, chiar de natură a genera confuzii cu urmări grave! După vreo patru decenii de presă, ştiu foarte bine că  există etape în denumirea cuiva, vizavi de o faptă al cărui autor ar putea fi – suspect, învinuit, inculpat, infractor. Dar tot nu ştiu – sau mă prefac a nu şti – de ce, în cazurile clare, când cineva este prins cu mâţa în sac sau recunoaşte a fi introdus-o acolo, rămâne anonim. În cel mai bun caz, identitatea i s-ar putea afla după sentinţa ultimă, definitivă şi irevocabilă. Iar dacă nu, există riscul, pentru oricare dintre noi, de a da nas în nas, ori a da mâna ş.a.m.d. cu un infractor ieşit din puşcărie, dar deloc temător că ar putea intra din nou.

Cred şi afirm că siguranţa noastră, a comunităţii, a statului este mai presus de cea a unui cetăţean, indiferent cum s-ar numi şi cine ar fi.

În realitatea, constatăm că, sub pretextul protecţiei şi confidenţialităţii datelor personale, lucrurile, în ceea ce priveşte siguranţa noastră, se înrăutăţesc, ajungând, în unele cazuri, dramatice, iar în altele – frizând absurdul. Din ultima categorie, aflăm, tot din presă, că mai multe asociaţii de proprietari sau locatari ieşene au fost amendate, în urma reclamaţiilor privind afişarea listelor de întreţinere cu numele şi prenumele locatarilor sau sumele (câteodată, de ani şi uriaşe ca mărime!) datorate/neplătite pentru întreţinere (într-un caz, chiar şi poza răului-platnic.

Deci respectăm dreptul cuiva de a rămâne anonim, şi, concomitent, « dreptul » lui de a-i plăti noi întreţinerea sau reparaţiile pentru spaţiile comune : sunt protejaţi cei care nu sunt corecţi!  Şi, ca anonimitatea şi confidenţialitatea să fie luate cât mai în serios,  s-au creat şi o mulţime de instituţii de profil, cu o mulţime de angajaţi, care veghează şi amendează.  

În piesa „O scrisoare pierdută”, a lui Caragiale, două personaje au o replică celebră : “O semnăm, dar o dăm anonimă”. Azi, probabil Caragiale ar fi amendat că a făcut publice numele lor...