Şi antrenorii/preşedinţii se schimbă, nu-i aşa?

 Dorian OBREJA

Nu am fost niciodată mare fan al fotbalului. Dar îmi plăcea, pre vremuri, să văd jocuri antologice, precum cele făcute de Brazilia, Anglia, Germania etc., în care echipele naţionale erau cu adevărat naţionale, şi nu formate din mercenari „naturalizaţi”, în care se lupta, până în ultima secundă, pentru victorie şi glorie, nu pentru bani...

Ce îmi mai place, astăzi, la fotbal, (deşi ştiu foarte bine că în spate se ascund tot interese financiare) este faptul că, în cazul în care lucrurile merg rău sau foarte rău, se pot schimba nu doar jucătorii, ci şi căpitanii, antrenorii sau chiar preşedinţii cluburilor. Asta mi se pare normalitate, pentru că, în situaţia unor eşecuri repetate, nu poţi da vina la infinit pe jucători. Am dat exemplul cu fotbalul deşi fenomenul schimbării se materializează şi în alte sporturi; dar, după cum se ştie, la fotbal şi la politică se pricepe toată lumea (inclusiv, cu trimitere la primul domeniu, unul ca mine...). Am scris cuvântul politică? Nu e întâmplător, pentru că aici voiam să ajung, subliniind că ar fi mai mult decât benefică importarea schimbării până la vârf, din sport în politică.

Şi  pentru o documentare mai profundă/amânunţită, dar şi pentru comparaţii nu lipsite de interes, am parcurs câteva perioade din ceea ce aş putea numi „istoria prezidenţialismului” în România.

Primul ocupant al acestei funcţii (şi, totodată, întemeietorul ei) a deţinut sceptrul ceva mai mult de două decenii. Timp în care a schimbat doar patru premieri, anume Maurer, Mănescu (Manea), Verdeţ şi Dăscălescu. Cum treburile au mers tot mai rău şi tot mai mult forţe externe s-au unit pentru înlăturarea personajului, acţiunea a reuşit, şi la figurat, şi la propriu (chiar în ziua de Crăciun...).

Trec peste următorii doi care au şezut în jilţul prezidenţial, ca nefiind semnificativi pentru subiectul de astăzi.

Ajung la al patrulea, care a domnit un deceniu. Vreme în care a schimbat 5 premieri, dintre care doi din partide adverse, doi din propria formaţiune politică şi unul creat în laboratoarele speciale, care a şi stabilit recordul negativ de timp petrecut la guvernare (78 de zile!!!). Oricum, 5 premieri în 10 ani, dă o medie de unul la 2 ani, adică mai mult decât dublu faţă de exemplul dat la început.

În fine, să facem bilanţul celui de al cincilea - genial cârmaci al ţării din 2014 încoace şi, teoretic, mai având 3 ani de mandat (savuros de echivocă e, de multe ori, limba română!). El este campion naţional (poate şi mondial, încă nu am avut vreme să fac studii comparative): în cei aproape şapte ani de şezut la Cotroceni, a avut vreo 13 premieri „plini”  - Ponta, Oprea, Ponta, Oprea, Câmpeanu, Cioloş, Grindeanu, Tudose, Fifor, Dăncilă, Orban, Ciucă, Cîţu – plus, doar în ultimele două săptămâni, 2 „virtuali” – Cioloş şi Ciucă. Iar caruselul încă nu s-a oprit!!!

La aşa multe şi neinspirate schimbări, era de aşteptat ca simpatiile şi încrederea electoratului în preşedintele/antrenor să tot scadă.

Dacă în octombrie 2014 scorul era de 45 la sută, câştigând alegerile chiar cu mai mult, respectiv 54 la sută, iar în 2019 rămânea la Cotroceni cu un confortabil  66,5 la sută, 2020 semnifică începerea declinului: în iunie, 47 la sută, în decembrie -  35 la sută. Iar finele lui 2021 permite consemnarea unei situaţii – 31,8 la sută dintre români au puţină încredere în personaj, iar 45,3 – foarte puţină, ceea ce, cumulat, duce la vreo 77 la sută – care, în cazul unui om de onoare, ar trebui să declanşeze demisia, retragerea, schimbarea.

Se vorbeşte tot mai mult despre alegeri anticipate. Desigur, nu e acum momentul, dar, când pandemia se va potoli, ar trebui organizate pentru ambele palate – şi Cotroceni, şi Victoria. Argumente, într-un viitor editorial.