Simțul otrăvitor al umorului din ochii justiției

 Dan M.BREZULEANU

Povestea Elenei Udrea are deznodământul convenabil râvnitorilor de morală: banii nu pot cumpăra fericirea.

Plecând de la raționamentul că nu se face niciodată justiție cu un înfrânt judecat de învingătorul său, cazul Elenei Udrea aduce în atenție cel puțin o temă fundamentală: nu tot ce este drept are acoperire legală, sau mai curând invers.

Legea nu codifică doar în sensul îndestulător al echității. Ea devine lege chiar și atunci când nu este justă, când otrăvește partea morală a cauzei.

Justiția autohtonă nu mai are, din acest punct de vedere, nici măcar simțul umorului. Sau, uneori, îl are foarte bine dezvoltat, atât cât să pară că amestecă cu justețe toate articolele unor coduri și legi scorțoase și le dă drumul, împestrițate, pe o hârtie imaculată, cu titlu de hotărâre.

Din nefericire, justiția continuă cu păcatele sale, adăpostite sub fusta din ce în ce mai scurtă a erorii, justificate prin descendențe, dar mai ales prin eternizare. Iar dacă asta ajută deseori la alinarea multor conștiințe, eșueză lamentabil la ora de administrare a adevărului, fapt care înclină balanța de partea nedreptății, oricâtă imaginație de ordin canonic ar dovedi sicofanții angajați de stat.

Apărătorii Elenei Udrea – poate cei mai buni breslași în materie penală, au construit, zilele trecute, pledoarii bazate pe evidențe, pe criteriile unei justiții conectate la normele legii fundamentale care este Constituția. Doar că, așa cum orice lucrare de deformare capătă întotdeauna sprijinul scontat când vine vorba de vrăjmășie (consolidată în societatea românească), nerespectarea Constituției n-a fost decât o simplă floare la urechea unor judecători care, de atâta frică, nu se mai pot vedea pe ei înșiși.

Astăzi, decizia de a nesocoti o hotărâre a Curții Constituționale nu pare a deranja prea mult tagma unor magistrați conectați, pe nesimțite, la mici răbufniri de geniu în materie de filozofie a dreptului.

Cutumele otrăvesc, tocmeala distruge, incoerența abundă, căința lipsește… Justiția se zvântă adesea la cea mai mică boare politică și se poate ridica în două picioare doar ajutată, la brațul feluritor iluzioniști de conjunctură. Asta explică faptul că justiția nu are, la noi și în vremurile acestea, prea mulți adepți, dar se simte euforică în compania hoardelor de amanți care-i răscolesc așternuturile!

În acest context, povestea penală a Elenei Udrea, rescrisă de câteva ori în ultimii ani, pe nerăsuflate (când cu banală răutate, când cu milostenie contrafăcută, dar mereu cu vrăjmășie de ordin politic), a fost pusă în scenă nu doar pentru a astâmpăra conștiințe gemând de anxietate, ci mai curând pentru a marca o nouă rânduială în materie de autoritate.

Unii uită că adevărul e mereu în custodia timpului, însă justiția adevărată e, dintotdeauna, la Dumnezeu! Iar acolo nu mai contează nici religia disperatului, nici coroana alesului, cu atât mai puțin banii. Evident, nici banii aceia cu care Elena Udrea n-a putut cumpăra fericirea, spre satisfacția deplină a râvnitorilor de morală.