Soluţie japoneză pentru traficul de coşmar ieşean!

 Dorian OBREJA

Termenul de „coşmar” va reveni de foarte multe ori mai jos, aşa cum revine, în mintea sau pe buzele ieşenilor, zilnic, atunci când este vorba de trafic.

Să purcedem metodic. Potrivit datelor pe care le-am găsit, Iaşul s-ar afla pe locul 11 în ţară după numărul de vehicule (în paranteză fie spus, dacă el e pe poziţia a doua ca număr de locuitori – aproape 500.000, dacă luăm în calcul şi studenţi, elevi, rezidenţi veniţi din Republica Moldova - asta spune ceva despre gradul de bunăstare al celor de aici...)

Conform acestor date, în întreg judeţul s-ar afla peste 255.000 de autoturisme, dintre care cred că minimum 150.000 sunt doar în municipiu; ori, tot aici, în urmă cu 33 de ani, erau înmatriculate doar 12.000!

Infrastructura (noroc de cât se făcuse până atunci, fiindcă, apoi, nu prea s-a mai realizat mare lucru) era gândită pentru un număr dublu, poate triplu faţă de numărul maşinilor existente. Numai că ele s-au înmulţit de mai mult de 10 ori, aşa că de aici apare prima problemă. A doua e generată de faptul că, pe mai toate străzile, cel puţin o bandă e ocupată de autoturismele parcate. Iar a treia, de nocivul (în toate sensurile) obicei de a duce elevii cu maşina până în poarta şcolii (dacă s-ar putea, până în clase), fiindcă picioarele tinerei generaţii sunt extrem de fragile şi nededicate mersului.

Ce poate rezulta de aici? Sintetic, reiau doar câteva titluri din presă: „Trafic de coşmar în CUG”, „Trafic infernal în Păcurari”, „Trafic infernal la ieşirea din Iaşi spre Leţcani”, şi, în fine, „Iaşi – trafic infernal, nicio soluţie eficientă. Cine răspunde?” (desigur, întrebarea este pur retorică...).

Consider (şi mă ghidez după opinia specialiştilor), că prima măsură ar fi construirea a cât mai multe parcări (subterane sau supraetajate), urmată, logic, de interzicerea parcării pe trotuare (făcute pentru pietoni, biciclişti şi, mai nou, trotinetişti) şi pe benzile rutiere (destinate traficului maşinilor). Numai că, aici, e o problemă: aceeaşi suprafaţă de teren folosită pentru o parcare „produce” mult mai puţin profit decât când e utilizată întru ridicarea unui ansamblu de apartamente sau birouri, ca să nu mai spun că, în al doilea caz, profitul vine aproape imediat. Aşa încât nu-mi fac deloc iluzii!

Mai sunt şi alte soluţii, pe care le propun specialiştii şi la care mă voi referi cu alte ocazii. Acum aş vrea să mă refer la relaţia dintre dusul şi adusul şcolarilor şi trafic. Amintind, în treacăt, că, la gimnaziu fiind, plecam şi mă întorceam din vârful dealului Gălăţii până la Liceul „C.Negruzi” – 2 ore de mers zilnic...Dar să nu fiu subiectiv.

Să luăm ca exemplu – mai mult decât bun! – elevii din Japonia. Din câte se ştie, aceştia, de pe la 3 ani, merg neînsoţiţi la grădiniţă, iar de la 6 ani, singuri la şcoală, folosind trenul (ba şi schimbând mai multe trenuri), autobuzul, tramvaiul, metroul, bicicleta şi, o să fiţi stupefiaţi, chiar şi propriile picioare - probabil de „construcţie” japoneză, de vreme ce reuşesc aşa performanţă!!! Copiii sunt, astfel, învăţaţi să se descurce de mici. Dacă la acest fapt mai adăugăm că toţi elevii au uniforme, că în şcolile din Japonia nu sunt permise telefoanele mobile, că şcolarii fac ei înşişi curăţenie şi servesc prânzul – ave senzaţia că vizionăm un film SF, nu-i aşa?

Şi ar mai fi multe de spus despre ei, dar ofer doar explicaţia: mentalitatea japoneză este că fără educaţie şi fără o societate educată, nu există nici viitor!