Spre perfecţiunea complexităţii

 Dorian OBREJA

Redutabilul artist vizual Dragoş Pătraşcu a oferit, săptămâna trecută, o nouă dovadă a drumului pe care îl parcurge spre sintagma din titlul de mai sus.

A-ţi propune să mergi la o expoziţie purtînd semnătura (deşi i-aş spune, mai degrabă, sigiliul) lui Dragoş Păătraşcu înseamnă să găseşti ocazia cea mai potrivită de meditaţie profundă şi diversă. Poate de aceea, pe lângă sau după vernisaje, expoziţiile lui trebuie văzute în linişte şi cu opriri îndelungi în faţa tuturor lucrărilor, în scopul de a fi descifrate, percepute şi lăsate să rezoneze la fel, adică îndelung, în spirit.

Cu prilejul unui eveniment complex desfăşurat la Editura Junimea, în galeriile de artă ale acesteia, artistul a întreprins ceea ce cred că e o premieră pentru Iaşi, anume finisajul expoziţiei sale de desene şi gravuri.

Pentru cei mai puţin familiarizaţi cu domeniul, precizez că o expoziţie, dacă se doreşte a fi completă şi complexă, este constituită din trei secvenţe: vernisajul (sau deschiderea), uneori şi midissage-ul (la jumătatea perioadei de vizionare), şi finisajul (sau închiderea), cu ocazia ultimului, autorii dând ultimele tuşe de penel sau creion, lovituri de daltă sau definitivând aranjarea/dispunerea lucrărilor. Apărut în secolul al XIX-lea, la expoziţiile Academiei Regale din Londra, termenul de finisaj a început iar a fi folosit (şi transpus în practică) în urmă cu două decenii, la Berlin. În esenţă, deci, finisajul vine să încheie, rotund, ceea ce a fost început prin lansare. Deşi sunt convins că, între timp, lucrările au căpătat şi o altă, mai mare, încărcătură, dată fiind captarea energiilor celor care le-au privit şi înţeles. 

Nu demult, într-o exemplară profesiune de credinţă, Dragoş Pătraşcu sublinia că „de altminteri, și conținutul denumirii de artist se modifică, în sensul că ea definește un tip de creator complex, deschis experimentului și inovației, orientat spre cercetare prin medii diferite ale artelor vizuale, prin sincretismul viziunilor, tehnicilor și procedeelor specifice anumitor domenii.”. Mergând şi mai departe, artistul îşi mărturiseşte şi mai convingător/tulburător frământările, întrebările şi incursiunile în lumi reale ori imaginare, reuşind – deşi nu cred că asta i-a fost intenţia – să realizeze un autoportret impresionant: „Plonjarea în sine, splendoarea îndoielii, frumuseţea urâtului, lumea ca un mare miracol, acea moralitate a întâmplării care este umorul (de cele mai multe ori amar), fuga de hipnoza culturală, de tirania invizibilă a trendurilor, spaima că civilizaţia vrea altceva decât cultură, interesul excepţional pentru puterea cuvântului - toate acestea reprezintă preocupările mele majore în momentul de faţă. În acelaşi timp, simt iluzia libertăţii cum mă bate ironic pe umăr, eu continuând să desenez ca şi cum acest lucru ar avea urmări...”.

Consecvent în materializarea unei asemenea auto-definiri, extrem de adecvată realităţii actuale, deşi anii trec şi peste dânsul, Dragoş Pătraşcu îşi păstrează mereu tânăr spiritul, mereu proaspătă creaţia, inovând sau importând (sper să nu mă înşel spunând că el a adus „instalaţiile” la Iaşi, iar acum, a ţinut o lecţie în premieră şi exemplară despre finisaj). Şi, cum îl cunosc bine, cred că este la maturitatea deplină, a ajuns departe pe drumul către perfecţiunea complexităţii, aşa încât, cu certitudine, vom mai avea multe şi antologice creaţii şi evenimente de văzut (de) la dânsul. Spre beneficiul artei contemporane şi a iubitorilor acesteia!