Țară fără autorizație de funcționare

 Dan M.BREZULEANU

Statul a devenit un concept otrăvitor, care ucide orice încercare de a entuziasma principii. De fapt, statului - cel cu care ne-am trezit dotați și îndatorați a-l împinge înainte, în istorie -, i se potrivește arareori câte un adjectiv la gradul pozitiv. „Naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil” sunt doar adjective stoarse de vlagă, necesare pentru a justifica sintaxa unor fraze din Constituție. Cuvinte de decor, care nu folosesc decât ca pomeneală, citate, în dispute electorale sau în filele unor doctorate de prisos, care mai mult mâzgălesc decât curăță curriculumul câte unui patriot de conjunctură, îndesat în politică.

E o mascaradă unsă cu lipiciul rămas de la afișele electorale. Da, e groasă și nenorocirea e că s-a îngroșat în ultimii ani și se tot rostogolește, la adăpostul unui Parlament care răstignește dialogul pe crucea intoleranței.

După episodul Colectiv, din 30 octombrie 2015, când un incendiu a curmat viețile a 64 de persoane și a lăsat mutilați pe viață peste 100 de tineri, toată lumea aștepta un reset al clasei politice. N-a fost să fie... Anchetele demarate încă din acea noapte – unele neterminate, n-au avut efectul scontat, n-au produs lumină. Nici promisele spitale de arși n-au apărut, nici politicienii nu s-au mai ostenit să se intereseze de subiect, nici justițiarii nu s-au mai înfuriat. Și totul a reintrat în „normal”. Tăcerea – se vede, nu i-a ajutat pe cei arși de vii și nici pe noi, ceilalți, nu ne-a protejat.

Școlile n-au autorizație de funcționare, nici primăriile nu au, bisericile nu vor să funcționeze după reguli ce dau sens cuvântului legalitate, spitalele nu pot avea autorizație, că pocnesc de iregularități, tolerate din toate direcțiile, decenii la rând... Și exemplele sunt peste tot, ca politicienii.

Limpede, politicianul nu și-a pierdut puterea de a înarma, oricând, nebuniile celor din jurul său. Și nu sunt puțini cei ce trăiesc la umbra abuzurilor unor tirani, mai mici sau mai mari, mai protejați sau mai puțin acoperiți, dar care pot dezbrăca de onoare orice destin.

Mai miră pe cineva catastrofa ce dospește în spatele vicleniei acestor satrapi? Mai are cineva cheful de a lupta pentru adevăr, pentru o țară „ca afară”, pentru viitorul nepoților și oxigenul neșpăguit conectat la gura părinților, purtați prin spitale? Nu, pentru că cei mai mulți dintre semeni știu cum funcționează lucrurile, pentru că le este lehamite, nu mai au încredere că lucrurile se pot îndrepta, pentru că au familii de hrănit și nu au timp de a intra în bucluc... Cei mai mulți se simt învinși, nu pentru că ar fi atrași de risc, ci pentru că au fost împinși a trăi la limită, iar limita aceasta face diferența dintre noroc și nenoroc.

În definitiv, dacă țara aceasta ar avea autorizație de funcționare, am avea posibilitatea pe care o solicita, cândva, Arghezi, dar pe care nici el nu a întâlnit-o: „Lasă-mă să-mi aleg stăpânul care-l vreau eu, dacă trebuie să mă robesc, nu să mă ia la jug şi bici, înfăşcat de ceafă, cine pofteşte!”

Iar de aici încolo fiecare își poate retrezi furia, și-o poate purta până unde crede că o poate duce! Chiar cu riscul de a admite că suntem naufragiații care caută cu disperare un mal. Și nu vă pierdeți speranța: schimbarea e încă prin preajmă. Doar trage cu ochiul, la fel ca inteligența. Dar va veni?