Tinerele generaţii – aparent omnisciente, practic – semi/impotente

 Dorian OBREJA 

Prima precizare, de la bun început: nu e vorba de toţi membrii tinerelor generaţii.  Niciodată nu am considerat corecte generalizările şi nu le-am folosit; în cazul de faţă, dacă am făcut o excepţie, motivul este unul simplu – dorinţa de a nu lungi peste măsură titlul editorialului de astăzi.

A doua precizare: prin tinere generaţii mă refer îndeosebi la cele cunoscute sub numele de Y (sau Eu ori chiar Eu-Eu-Eu) - cei născuţi între 1980 şi 2000, şi Z  - apăruţi între 1990 şi 2010, şi într-o măsură foarte mică la Alpha  - din 2010 încoace (aceea amintită în final urmând să culeagă roadele primelor două.

A treia şi ultima precizare: prin abordarea acestui subiect nu intenţionez, câtuşi de puţin, să denigrez tinerele generaţii sau, şi mai rău, să adâncesc şi lărgesc prăpastia deja existentă între acestea şi cele de dinaintea lor (care înseamnă, în plan familial, părinţi şi bunici, iar în cel profesional, cadre didactice, medici reprezentanţi ai tuturor celorlalte arte & meserii); nu, dorinţa este doar de a trage un semnal de alarmă tocmai asupra augmentării abisului pomenit.

Rămânând pe cât se poate mai obiectiv, pentru că aşa mă obligă deontologia jurnalistică şi pentru că aşa mi se pare corect, deşi aparţin unei alte generaţii decât cel trei enumarate întru început, nu pot să nu remarc faptul că adâncirea şi lărgirea prăpastiei sunt cauzate, de cele mai multe ori, de mulţi dintre tineri.

Care, din păcate pentru ei – dar şi pentru viitorul umanităţii – se află exact în situaţia sintetizată în titlu!

Concret, degetele şi privirile le sunt doar simple extensii/terminale ale unor tastaturi/monitoare. Aceleaşi degete sunt, însă, cu desăvârşire incapabile să mânuiască, măcar la mare nevoie, un ac, un foarfece, un ciocan sau un ferăstrău (bănuiesc, se va spune că nu e cazul, în ziua de azi găseşti totul de-a gata, iar dacă ceva se strică, nu repari, ci înlocuieşti).

Mai grav stau lucrurile în planul profesional. Avându-l drept principal aliat pe academicianul doctor docent inginer profesor fizician biolog astrolog parapsiholog ş.a.m.d. Google, mulţi tineri neagă experienţa şi expertiza (însumate, în cazul persoanelor, în zeci de ani, iar în cazul domeniilor – în secole, dacă nu milenii), contestând totul cu vehemenţă şi susţinând că numai şi numai ei au dreptate.

În plan practic, asistăm la o handicapare în masă. Copiii nu mai merg pe jos la şcoală: când sunt mici, fiindcă au picioarele prea scurte pentru a ajunge la atrotuar; când mai cresc, pentru că nu au piele pe talpa picioarelor, fiindu-le grefată pe obrazul din ce în ce mai gros. Şi aşa traficul devine infernal, poluarea creşte, ca şi obezitatea în rândul tinerilor, ce nu mai mănâncă sănătos, pacheţelul pregătit de mama, ci prostii pline de chimicale şi sorb băuturi de acelaşi fel. Să lipseşti un copil de un smartphone sau o tabletă ultimul răcnet înseamnă să-l distrugi.

Totul poate nu e încă pierdut: în Japonia, cred că  ţara cea mai tehnologizată, copiii merg singuri şi pe jos la şcoală, unde nu au voie cu mobile şi se ocupă ei de curăţenie! E un exemplu care ar merita urmat...