FOTO/VIDEO - „O parte a populației este încă ancorată într-un trecut în care statutul femeii era dictat de bărbați”

 

În fiecare an, sute de copile devin mame înainte de a împlini 18 ani, cea mai mică vârstă fiind 10 ani. Ca un profil general, tinerele provin din familii dezorganizate, cu părinți care au probleme similare, carențe în educație, trăiesc în condiții de subzistență. Cele mai multe au abandonat școala. Care sunt cauzele? Cine sunt responsabilii? Cine ar trebui să intervină și CUM? (la nivel guvernamental, neguvernamental, social), în ce mod ne putem implica pentru a reduce acest fenomen sunt câteva întrebări la care am încercat să obținem răspuns de la doamna profesor universitar Aurora Ciucă, avocat în Baroul Iași.

- Ce spun cifrele referitor la acest fenomen?

- Un sondaj Eurostat din 2018 arată că 23% dintre mamele sub 18 ani din UE provin din România. Ne situăm pe primul loc, cu  8.621 de fete cu vârste între 10-17 ani care au devenit mame, dintre care 725 au născut  înainte de a împlini 15 ani. Anul următor, potrivit informațiilor Institutului Naţional de Statistică și ale Organizației Salvați Copiii (publicate în 2020), aproape 10% (adică 9,44%) din totalul naşterilor rezultă din rândul adolescentelor. S-au înregistrat 700 de naşteri la minore sub 15 ani şi de 16.831 de naşteri la tinere cu vârste între 15 şi 19 ani.

 

„Cel mai important element în conturarea unui profil este acela că vorbim despre fete care nu mai frecventează școala (83%, așa cum reiese dintr-o dezbatere organizată de Salvați Copiii România și Administrația Prezidențială), dintre care 64% abandonaseră școala anterior sarcinii”.

 

Iată, vorbim despre tinere vulnerabile care, la rândul lor, vulnerabilizează și copilul născut (prin nașterile premature, mortalitatea infantilă, diverse afecțiuni dar și probleme psiho-sociale viitoare). De pildă, dacă citim Raportul periodic al Comitetului pentru drepturile Copilului, vedem că de ani de zile, în România, rata mortalității se menține ridicată și la aceasta contribuie și cifrele care provin din această zonă a mamelor minore. Peste 6,2 la mie dintre nou-născuții din România au murit în 2019 (dublu față de media din statele Uniunii Europene).

- Putem vorbi despre un „profil” al tinerelor mame?

- E destul de dificil de realizat un portret. Majoritatea acestor fete  locuiesc în mediul rural și au condiții de trai precare. Multe dintre ele provin din familii destrămate sau recompuse sau din cele în care unul sau ambii părinți sunt la muncă în străinătate. Există un anumit segment format  din adolescentele care au încercat să fugă de acasă și din cele aflate în centre de plasament care au devenit victime ale unor persoane din acel mediu. Cel mai important element în conturarea unui profil este acela că vorbim despre fete care nu mai frecventează școala (83%, așa cum reiese dintr-o dezbatere organizată de Salvați Copiii România și Administrația Prezidențială), dintre care 64% abandonaseră școala anterior sarcinii.

 

„Potrivit statisticilor, vârsta taților în aceste cazuri este cuprinsă între 14-39 de ani. Mulți sunt tineri cu aproximativ 5 ani mai mari decât mamele  minore. Unii dintre eu sunt prieteni dar pot fi și necunoscuți (care racolează tinete pe Internet) cu care acestea acceptă să se întâlnească. Cele mai grave situații sunt însă cele în care membri de familie (frați mai mari, tați/parteneri ai mamelor lor) cu care locuiesc împreună,  se fac vinovați de viol, de incest...”

 

- Cine sunt tații acestor copii ?

- Tot potrivit statisticilor, vârsta taților în aceste cazuri este cuprinsă între 14-39 de ani. Mulți sunt tineri cu aproximativ 5 ani mai mari decât mamele  minore. Unii dintre eu sunt prieteni dar pot fi și necunoscuți (care racolează tinete pe Internet) cu care acestea acceptă să se întâlnească. Cele mai grave situații sunt însă cele în care membri de familie (frați mai mari, tați/parteneri ai mamelor lor) cu care locuiesc împreună,  se fac vinovați de viol, de incest...

Și aici ne plasăm în categoria victimelor violenței domestice. Avem, în acest sens, exemplul unor cazuri judecate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO).

- Care sunt cauzele acestui fenomen?

- Cred că sunt cauze multiple. În primul rând, este vorba despre mentalitate. O parte a populației este încă ancorată într-un trecut în care statutul femeii era dictat de bărbați. Am mai vorbit despre asta, și din păcate, cunoaștem cu toții sintagme de genul: „Fetele n-au nevoie de școală, trebuie să-și crească frații mai mici, trebuie să ajute în gospodărie”. Pe de altă parte, este lipsa de comunicare cu părinții sau dezinteresul acestora pentru supravegherea copiilor (sau, cum am menționat, absența lor din domiciliu). Pe acest fond, pot apărea carențe afective și dorința de a le suplini. Putem menționa, apoi, sărăcia, lipsa resurselor necesare traiului, lipsa educației în general și a educației sexuale în special dar și anumite cutume sau cultura unor comunități etnice. Întâlnim, de exemplu, perpetuarea modelului mamei foarte tinere (căsătorite sau nu) și realizarea unicei surse de venit din alocația copiilor.

 Dacă avem în vedere Convenția de la Istanbul privind violența domestică, semnată de statul român, vedem că este obligația statelor să găsească modalitățile de  schimbare a modelelor sociale și culturale, eradicare a prejudecăților, a obiceiurilor, tradițiilor și a altor practici bazate pe inferioritatea femeii sau pe roluri stereotipe pentru femei și bărbați. În vederea îndeplinirii acestei obligații, în 2018 a fost  modificată legea română privind violența domestică(217/2003) arătându-se că: „Sub nici o formă, obiceiul, cultura, religia, tradiția, onoarea” nu pot fi invocate pentru a justifica nici un fel de act de violență împotriva femeii. Legat de acest ultim aspect, din păcate, printre cauze trebuie să includem și lipsa unor politici naționale coerente.

 

„Este nevoie de strategii şi de politici coerente în domeniul sănătăţii, al educaţiei şi al protecţiei copilului. Evodent, acestea trebuie realizate pe baza unor analize corecte, ținând cont de profilului socio-demografic, educaţional şi cultural al tinerelor expuse riscului de a deveni mame înainte de 18 ani (pentru că mamele minore despre care vorbim, nu formează un grup compact pe care să-l identificăm cu ușurință)”.

 

- Ce putem face ?

- Așa cum am spus, statul prin instituțiile sale are rolul principal. Este nevoie de strategii şi de politici coerente în domeniul sănătăţii, al educaţiei şi al protecţiei copilului. Evodent, acestea trebuie realizate pe baza unor analize corecte, ținând cont de profilului socio-demografic, educaţional şi cultural al tinerelor expuse riscului de a deveni mame înainte de 18 ani (pentru că mamele minore despre care vorbim, nu formează un grup compact pe care să-l identificăm cu ușurință). Culegerea informațiilor și aducerea lor în dezbaterea profesioniștilor din domeniile educației, sănătății publice, justiției și afacerilor interne este un prim pas. Fiind vorba despre adolescente suntem la intersecția dintre protecția copilului și cea a femeii (în devenire) așa încât este nevoie de implicare din partea asistenților comunitari, asistenţilor sociali, mediatorilor sanitari, a medicilor de familie și a medicilor ginecologi, a polițiștilor, juriștilor, profesorilor.

Sigur, cunoaștem discuțiile legate de cursurile  de educație sanitară sau sexuală în școli. Dacă însă, o mare parte din mamele minore abandonează școala, trebuie gândite alte soluții de educare sau de reinserție școlară.

Consider că accentul trebuie să cadă pe măsuri de prevenție. Ajutorul constând în acordarea unor drepturi bănești pentru creșterea copiilor născuți de adolescente este o măsură de protecție dar, poate că punerea la dispoziție a unor pliante despre măsuri de contracepție și despre riscurile sarcinilor la vârste foarte tinere (așa cum se întâmplă în multe state) ar putea preveni creșterea alarmantă a cazurilor. De asemenea, este necesară informarea populației cu privire la aceste date,  organizarea  unor centre de informare (a tinerilor dar și a părinților) în domeniul sănătăţii reproducerii și utilizarea rețelelor sociale pentru diseminarea informațiilor.

Sigur că rolul justiției rămâne esențial. Dar și aici, se pare, trebuie schimbată abordarea. Revenind la discuția despre CEDO, cred că un extras din ultimele hotărâri pronunțate împotriva României este edificator în privința măsurilor viitoare. Într-o cauza din 2020 Curtea evidențiază, din păcate, „superficialitatea organelor statului în aprecierea gravității situației prin neîndeplinirea de către autorități a obligației de a aborda ancheta penală din perspectiva violenței conjugale”, prin neexaminarea pe fond a plângerii privind violența cibernetică strâns legată de plângerea privind violențe conjugale și incapacitatea de  a surprinde în mod global fenomenul violenței domestice în toate formele sale și incapacitatea de a aborda faptele „din perspectiva violenței domestice”. Într-un alt caz (din 2017) Curtea constată că în România „violența domestică este tolerată și percepută ca normală”, populația și mai ales femeile nefiind la curent cu cadrul legal existent iar „pasivitatea autorităților reflectă o atitudine discriminatorie”. De asemenea, s-a subliniat absența cooperării dintre autorități în vederea identificării actelor de violență și a investigării efective.

Pe de altă parte, legea privind protecția copilului (272/2004), în lumina Convenției din 1989 (ratificată prin Legea 18/1990) prevede interesul superior al copilului, răspunderea părinților (în principal) și a colectivității locale (în subsidiar), îngrijirea alternativă asigurată de medicul de familie, intervenția DGASP (vizite la domiciliu, sesizarea instanței). Capitolul referitor la sănătatea copilului se axează pe reducerea mortalității infantile și prin modificarea recentă (din 2020) impune derularea în școli, cel puțin o dată pe semestru, de programe educație pentru viață, inclusiv educație sexuală, pentru a preveni bolile cu transmitere sexuală și graviditatea minorelor.

- Cum ne putem implica?  

- Iată, trăgând un semnal de alarmă. Contribuind la informare, la creșterea gradului de conștientizare cu privire la aceste situații la toate nivelurile.  Dvs., jurnaliștii, prin mediatizarea unor cazuri, prin informare cu privire  instrumentele care există la dispoziția acestor tineri. Prin educație. Prin dialog la firul ierbii. Prin voluntariat. Prin implicarea în organizații neguvernamentale  și prin solidaritate umană. Să ne amintim de începuturile mișcării de emancipare a femeii în țara noastră și de mari personalități (Ella Negruzzi, Sarmiza Bilcescu, Regina Maria- pentru a aminti doar câteva) care au creat în mediul rural cămine culturale, care țineau lecții despre organizarea gospodăriei, creșterea copiilor și rolul educației...

A consemnat Maura ANGHEL

Aurora Ciucă este Doctor în Drept internațional al Universității „Al. I. Cuza” din Iași, profesor la Facultatea de Drept și Științe Administrative a Universității „Ștefan cel Mare” din Suceava, este titularul disciplinelor Drept internațional public și Protecția internatională a drepturilor omului.

A obținut diploma de Master „Cum laude” din partea Universității Notre Dame (SUA) cu o teză privind analiza violenței domestice în Statele Unite și a urmat stagii de specializare la Institutul Internațional pentru Drepturile Omului Réne Cassin (Franta), Center for Civil and Human Rights (SUA), Institute for Human Rights (Åbo Akademy University, Finlanda).
A fost profesor invitat (in 2014) la Institute des Hautes Études Internationales, Université Panthéon-Assas (Paris II) și profesor Erasmus la Facultatea de Drept a Universității din Parma (2016). Este membru fondator și președinte al Asociației academice „Vespasian V. Pella” din Iași.