Invitarea Ucrainei în NATO - marea lovitură strategică a SUA în Estul Europei şi scenariul care dă fiori regimului Putin

 Agitaţie mare în estul Ucrainei, de ambele părţi ale frontierei cu Rusia. Informaţii contradictorii, acuzaţii reciproce de escaladare a conflictului, masarea trupelor ruse tot mai aproape de Donbas (realitate incontestabilă, vizibilă din satelit), interceptări de avioane ruseşti în apropierea spaţiului aerian al NATO în zona Mării Negre, declaraţii politice pe tonuri apăsate şi grave la Washington, Moscova, Bruxelles şi Kiev. Atmosferă de început de război, într-o primăvară rece, la şapte ani de la anexarea Crimeei şi tot atâţia de când „omuleţii verzi” ai Rusiei, adică trupele fără însemne trimise peste graniţă de regimul Putin pentru răzbunare, au invadat estul Ucrainei.

Putin a declanşat şi a alimentat continuu războiul de secesiune al comunităţilor pro-ruse, imediat după ce protestatarii din EuroMaidan (Kiev) l-au îndepărtat de la putere pe preşedintele ucrainean aservit Moscovei, Viktor Ianukovici, aflat şi acum în exil în Rusia. Putin a susţinut atunci că protestele anti-Ianukovici ar fi fost finanţate şi organizate de serviciile secrete americane şi occidentale şi au lovit în interesele regionale ale Rusiei, în timp ce Putin era „legat de mâini” ca gazdă a Olimpiadei de iarnă de la Soci. Aşadar, a acţionat imediat ce s-a eliberat de obligaţiile de gazdă de la Soci iar anexarea Crimeei s-a produs fulgerător, în martie 2014.

Dacă există acum o mutare strategică magistrală, rapidă şi năpraznică pe care administraţia Biden ar putea-o face în competiţia de putere cu Rusia, care să schimbe fundamental ecuaţia Estului Europei şi a influenţei ruseşti în regiune, atunci aceasta nu poate fi decât invitarea Ucrainei în NATO, la summitul Alianţei din acest an. Această mutare poate face cu adevărat diferenţa în lungul joc al zonei gri create între Occident şi Rusia, adică ar putea anula toată „construcţia strategică” a lui Putin din 2008 încoace, nenorocita de „zonă tampon” de care Rusia pretinde că are nevoie ca garanţii de securitate faţă de „agresivitatea Occidentului”.

Recent, preşedintele Biden l-a numit „criminal” pe Putin şi nu a retractat, revenind chiar asupra declaraţiei şi confirmând-o, în contextul publicării raportului serviciilor secrete americane privind amestecul rusesc în favoarea lui Trump la alegerile din 2020, adăugând totodată că liderul de la Kremlin „va plăti curând pentru asta”. Fireşte, nu are nicio legătură cu scenariul pe care îl discutăm aici dar schimbul tăios de replici vorbeşte despre relaţiile foarte încordate dintre conducerile celor două puteri.

Precedenta iniţiativă americană de invitare a Ucrainei şi Georgiei în NATO, încercată de preşedintele Bush la Summitul Alianţei de la Bucureşti, în aprilie 2008, a fost respinsă de Franţa şi Germania dar a fost suficientă pentru ca Putin să se panicheze şi să provoace în câteva luni războiul ruso-georgian din august 2008, care avea să blocheze Georgia în drumul spre NATO.

Ştiu, nu săriţi ca arşi, există o mie de motive „pragmatice” pentru care SUA nu ar (putea) face acest lucru acum: timpul prea scurt de la instalarea administraţiei Biden, insuficienta pregătire politică a unei astfel de decizii complicate şi pline de consecinţe a NATO, instabilitatea politică şi militară a Ucrainei în teritoriile controlate de Rusia, prezenţa trupelor ruse în Crimeea şi Donbas, furia turbată a regimului Putin pus în faţa faptului împlinit, pandemia, reticenţa Franţei şi Germaniei de a se expune unui conflict escaladat cu Moscova şi de a îşi vedea compromise interesele de afaceri legate de Rusia etc. Dar dacă, de fapt, toate analizele riguroase vor arăta că aderarea Ucrainei la NATO s-ar putea face fără niciun război iar Putin va rămâne cu bolborositul, cu ameninţările tot mai stinse şi cu „coada între picioare”? Avem nevoie de luciditate şi de sânge rece, nu de panică. Putin nu se va putea opune. Da, va face tot posibilul pentru a creşte tensiunea militară până la Summitul NATO la cote paroxistice, va flutura steagul războiului, dar nu îl va declanşa până la urmă, chiar dacă Ucraina va fi invitată să adere.

La o privire mai atentă, „mutarea” pe care o menţionez mai sus este totuşi posibilă, dincolo de cele o mie de contra-argumente pe care mi le veţi da. Este nu numai fezabilă dar şi dorită foarte mult de Ucraina, prin vocea preşedintelui Zelenski. Ar putea fi un extraordinar semnal de putere al SUA şi de mobilizare în favoarea democraţiei şi a voinţei politice a unui stat suveran de a-şi alege valorile în care vrea să trăiască şi traiectoria strategică pe care vrea să o urmeze.

După aderarea la NATO, ar urma în câţiva ani curăţarea Ucrainei de influenţa rusească din serviciile secrete, armată, poliţie, administraţie şi justiţie (să vedeţi acolo pensionări anticipate!), dar şi din partidele politice, mass-media, economie etc. Distracţie mare în primii ani. Pe Putin, fost ofiţer KGB în Germania de Est, nu steagul Ucrainei care ar flutura la cartierul general al Alianţei de la Bruxelles şi banchetul diplomaţilor l-ar speria cel mai tare, ci extirparea, bob cu bob, a membrilor reţelei post-sovietice (pro-ruse) din întreaga ţară şi amputarea „degeţelelor” ruseşti invizibile care se mişcă prin toată Ucraina. El ştie bine ce a însemnat, de exemplu, aderarea Statelor Baltice la NATO sau absorbţia RDG de către RFG.

În fond, cu ce drept ar opune Rusia veto-ul său aderării Ucrainei la NATO? Doar cu dreptul forţei? Dar oare este Rusia, dincolo de zumzăitul diviziilor de tancuri la graniţa cu Ucraina, dispusă să facă uz până la capăt de dreptul forţei, împotriva dorinţei Ucrainei de a adera la NATO? Sau poate tocmai asta este groaza cea mai mare a lui Putin, că va fi pus în faţa unei situaţii în care, calculând toate consecinţele, va fi nevoit să pună puşca jos? Doar un exemplu dintre cele mai evidente: dacă Rusia face un pas greşit şi deschide focul în Ucraina, ştie foarte bine că în clipa aceea a pierdut până şi speranţa de a mai vinde gaz vreodată prin Nord Stream 2 iar Germania va fi nevoită de aliaţi şi de UE să închidă definitiv proiectul gazoductului. Putin nu este iraţional, ştie întodeauna ce şi când merită să rişte. În 2008 şi 2014 a ştiut că Georgia şi, respectiv, Ucraina sunt singure iar Vestul, cuprins de „oboseala extinderii” şi de criza economică, nu va mişca un deget pentru a le ajuta. Nu întâmplător preşedintele Consiliului European foloseşte acum insistent sintagma „nu sunteţi singuri”, adresându-se Ucrainei.

Rusia este puternică atâta timp cât poate să ameninţe. Scenariul cel mai rău pentru Kremlin este apariţia unei situaţii strategice, geopolitice, militare şi economice în care Rusia nu mai poate fi ameninţătoare, nici pentru vecinii săi, nici la nivel regional sau global. Este exact ce a deranjat teribil la Moscova atunci când americanii au trecut peste Niet-ul rusesc şi au amplasat scutul antirachetă de la Deveselu. În fond, nu dispozitivele care se află în cubul acela gri din prăfuitul sat oltenesc contează, ci faptul că America şi-a înfipt steagul intereselor strategice până la Marea Neagră, a delimitat clar terenul şi a transmis cui trebuia să înţeleagă că acest teritoriu va fi de acum înainte conectat cu strategia Statelor Unite şi, în consecinţă, în afara capacităţii Rusiei de ameninţare.

La urma urmei, cubul gri de la Deveselu poate fi şi gol (dar nu este, staţi liniştiţi), în schimb puterea lui simbolică este uriaşă. Pierderea capacităţii de intimidare militară a Moscovei echivalează cu destrămarea ultimei linii de apărare a ambiţiei imperiale ruseşti multiseculare în raport cu Estul Europei. Nu, nu vom uita că actualul preşedinte federal al Germaniei, pe atunci ministru social-democrat de Externe, s-a opus instalării scutului american de la Deveselu, arătându-se „îngrijorat” că Europa ar deveni astfel o „ţintă” pentru Rusia. Ei, ca să vezi... Steinmeier, ne laşi curând, da?

Nu ştiu dacă scenariul invitării Ucrainei în NATO se va concretiza. Dar ştiu că oportunitatea există iar summitul NATO de anul acesta va arăta intenţiile noii administraţii americane în relaţia cu Alianţa Nord-Atlantică, al cărei principal sponsor SUA au fost şi au rămas, din 1949 până în prezent.

Ceea ce trebuia să se întâmple în 2008 se poate întâmpla acum, chiar dacă greşeala vest-europenilor de a respinge atunci Ucraina i-a costat pe ucraineni pierderea Crimeei şi războiul din Donbas. Obama a avut într-adevăr o relaţie bună cu europenii dar nu a acţionat decisiv pe plan extern şi nu a dat replicile cuvenite Rusiei şi Chinei, când acestea se umflau. Trump a făcut, la rândul lui, doar mult fum în relaţia cu ruşii şi chinezii, nimic concret, iar după ce intervenţia Rusiei în favoarea sa în alegerile din 2016 s-a repetat în 2020 (a se vedea raportul serviciilor secrete americane), dar de data asta fără rezultat, administraţia Biden are şansa de a face diferenţa.

Câteva cuvinte despre Ucraina şi jocul interesant pe care îl face preşedintele Zelenski. Formula spectaculoasă „Nimic despre noi, fără noi!”, după ce tocmai a spus că „formatul Normandia” (negocierile de pace Franţa-Germania-Rusia-Ucraina) nu mai prezintă interes pentru Kiev, înseamnă, de fapt, că Ucraina nu mai mizează pe sprijinul concret al UE, ci pe strategia SUA de a contracara Rusia. Aglomerarea bruscă de declaraţii de un alt tip decât cele de până acum arată că ceva se întâmplă, ceva ce ştiu foarte puţini.

M-aş bucura să văd UE, în special Franţa şi Germania (căci nu de România şi Polonia ne îndoim, desigur) alături de SUA în acest moment crucial pentru perspectivele noii Europe de Est, cea din vecinătatea UE şi a NATO.

Dacă Ucraina se eliberează de Rusia, se va elibera şi Republica Moldova. Ori amândouă, ori niciuna. Dispariţia zonei tampon poate părea iniţial o mare pierdere strategică pentru Rusia (la nivelul de înţelegere permis de formarea „profesională” a domnului Putin), dar pe termen lung Rusia nu va avea de suferit. Este o veche iluzie şi o veche obsesie.