La porţile şi în inima capitalei daneze

De la distanţă, aeroportul din Copenhaga, unul din cele mai mari din Europa, nu are nimic spectaculos. Siluetele aerogării au un cat, sunt lungi şi înguste ca nişte porumbare, iar gurile de evacuare par aidoma unor boturi de bivoliţe. Operaţiunea, de altfel plicticoasă şi caraghioasă, a transportului cu autobuzul de la avion la aerogară, uneori chiar pe o distanţă de cincizeci de metri, este aici eliminată. Avionul acostează ca un vapor la una din multele guri de evacuare, se mulează perfect, amintindu-mi de aşezarea ţuhalilor la morile de foc sau apă de pe la noi. Se goleşte îndată. Pe retină mai stăruie zâmbetul lichid al stewardeselor suedeze, care ştiu să trăiască afectiv fiecare despărţire. Un culoar nesfârşit, un culoar de salină. Până şi luminozitatea este aceeaşi, numai că aici nu iluminează cristalele albe sau albastre de clorură de sodiu, ci cromul, nichelul şi aluminiul. Banda rulantă pentru bagaje s-a oprit, câţiva muncitori o dreg cu gesturi exagerat de tacticoase. Pe lângă noi zvâcnesc trotinete. Pentru scurtarea distanţelor, administraţia aeroportului a introdus şi aici acest mijloc de locomoţie, anticipând seducţia pe care asemenea mijloace de transport o exercită în Danemarca, şi asta într-o vreme când velocipedul era excomunicat aproape peste tot de automobil. Femei vânturând fuioare de in, care cad pe umeri, indieni cu turbane, japonezi cu figuri absente rulează pe lungile culoare. O rotaţie de căiuţii de iarmaroc aducând în această lume a tehnicii şi austerităţii ideea jocului şi purităţii, care dispare odată cu intrarea în corpul central al aerogării. Lume, foarte multă lume, şi aspect de bursă într-o zi demenţială.

 

*

Oraşul. La periferie case mici, ireal de curate, albe sau roşii, parcă nişte alcătuiri de zahăr sau turtă dulce din vitrinele pentru reclama produselor zaharoase, case aliniate exagerat de riguros, cu flori în grădinile liliputane. Clădirile mici mi-aduc aminte de ştiubeiele de prisăci. In contrast, bulevardul e larg şi totuşi prea îngust sub asediul maşinilor care perforează aerul ca nişte vietăţi intrate în panică. Biciclete cele multe desenează arabescuri printre automobilele oprite la stopuri. La danezi bicicleta e la loc de cinste. Un mijloc de transport ieftin, ce nu complică, financiar existenţa zilnică şi rezolvă onorabil problemele transportului în condiţiile în care automobilele devin neputincioase, inoperante în marile metropole. Industria velocipedului e una din cele mai prospere. Tipurile de biciclete se lansează cu tam-tam în adevărate saloane de specialitate.

Bulevardul pe care-1 străbatem şi care ne duce spre inima oraşului e secţionat de canale, numeroase canale. Noaptea, liniştea se instaurează pe arterele rutiere. Podurile se desfac şi somnul vaselor încetează. Din ţinutul caselor-jucării ne trezim, pe neaşteptate, în inima oraşului. Mulţime de stiluri. Domină goticul în siluetele caselor din cărămidă carbonizată. Mai arar răsar unele în stil rococo sau baroc, şi îşi fac loc tot mai abitir construcţiile moderne, uriaşe paralelipipede translucide, sedii de bănci şi hoteluri, decupate parcă dintr-un aisberg. Forfotă de balamuc. Oamenii aproape că se năpustesc unii spre alţii, parcă dirijaţi de o forţă supranaturală. Nimeni nu-şi îngăduie un pas de plimbare. Doar Piaţa Primăriei aduce linişte prin imensitatea şi surprinzătoarea ei pustietate. Arterele aglomerate au, fiecare, locuri de refugiu şi tihnă, precum lacurile pline de cârduri de raţe placide şi sălcii pletoase.