Mihnea Rudoiu, N-are momentan titlu

Mihnea Rudoiu, N-are momentan titlu, Curtea veche, Bucuresti, 2009, 342 pagini

 

Principala calitate  a literaturii scrise de Mihnea Rudoiu este ca te face sa razi, ceea ce e conform cu felul in care se recomandeaza. Sistemul ei de referinta, domiciliat in traditia comica si ironica tipic britanica, poate fi definit undeva intre superdigresivul pseudo-autobiografic Tristram Shandy al lui Laurence Sterne si ceva din Saki ori Jerome K. Jerome. Din ce s-a mai scris prin literatura romana, referintele ar manevra intre Vlad Musatescu si Ion Baiesu, la un capat, si Radu Paraschivescu, la altul, cu Balul fantomelor si Bazar bizar (dar Tristram Shandy e modelul cel mai exact).

 

Ce scrie Rudoiu mizeaza in primul rand pe naratiune ca proces si nu ca intermediar: pe povestire, nu pe poveste. Comicul lui e in buna parte un efect de discurs, produsul combinatiei dintre o falsa candoare si contrazicerea ei explicita (de pilda, Ralph Thomason – naratorul autofictionar –  pozeaza cu toata convingerea si eticheta in pudibond, dupa care incepe sa debiteze mascari).

 

Principala problema a lui Mihnea Rudoiu e ca, desi iti lasa o impresie buna si te face sa razi atunci cand il citesti in doze mici, pe de-a-ntregul reuseste sa fie ucigator de plictisitor. Inteligent si fin pe secvente, Rudoiu e enervant ca romancier. Omul e un grafoman: (lasa impresia ca) scrie ca sa scrie si, chiar daca scrie bine, faptul ca asorteaza numarul de pagini nu la finalitatea romanului, ci la compulsiunea scrisului sfarseste prin a-l defecta ca autor de roman.   

N-are momentan titlu detine o constructie neevolutiva, de tip circular-tautologic. Datele comunicate de la inceput sunt augmentate pe parcurs, dar progresia, respectiv „actiunea”, lipseste aproape cu totul. Daca Rudoiu are impresia ca poate duce un roman de 340 de pagini doar prin abilitatile de modulare si digresiune ale naratorului sau, ei bine, se inseala. Pentru a functiona bine, era nevoie de un divertisment cu rol de sustinere. San-Antonio e un tip mult mai doxat comic si intelectual decat Rudoiu, dar San-Antonio are nevoie de un simulacru de plot policier pentru a-si flexa smecheriile. In aceeasi situatie se afla mai modestul Vlad Musatescu. Sau Radu Paraschivescu – in Balul fantomelor, roman cu pagini de pura virtuozitate literaro-umoristica, apeleaza la o tractiune thrilleristica. Ii recomand lui Mihnea Rudoiu ca urmatoarea carte sa fie ori un volum de povestiri, ori un policier: are nevoie de un astfel de exercitiu de autodisciplinare si de focalizare, altfel ii prevad o manierizare din ce in ce mai abundenta, din ce in ce mai pentru sertar. Oricum, deja e o performanta ca la 30 de ani sa ai trei romane publicate la Humanitas, Cartea Romaneasca si Curtea veche si in acelasi timp sa nu prinzi nici o lista: nu-i nevoie de teoria conspiratiei ca sa explici asta.

 

In ce priveste conceptul ne-formal al celui de-al treilea roman al lui Mihnea Rudoiu, el se rezuma probabil la redesenarea ironic-parodica a generatiei milenariste de pe pozitii (neprecizate direct, dar implicite) de high-culture. Figura predilecta e reducerea la absurd prin supralicitare cantitativa si sublicitare calitativa. De pilda, Rudoiu acroseaza istoria labei, asa cum apare ea de la Philip Roth la Dan Sociu, si-n acest sens il pune pe Ralph Thomason al sau sa onanizeze intensiv cu o asemenea osardie ca umple de ridicol sursele plagiate. Schema e repetata aproximativ in cazul relatiilor contractate virtual, pe site-uri specializate: in viteza de fast-forward cu care Rudoiu il pune pe Ralph sa se cupleze-acupleze-decupleze poate fi citita ironia superioara a primului fata de atitudinea pe care o reprezinta cel de-al doilea. Ideologic, Rudoiu e un conservator, detaliu care, am impresia, intra in portretul robot al comicilor vestiti de pretutindeni. Ca sa ajnga si el un comic vestit, macar in sens local sau regional, Mihnea Rudoiu trebuie sa invete sa joace italieneste: conservatorismului sa-i adauge conservarea si focalizarea efortului. Altfel, o sa ajunga sa rada mai mult de unul singur.  

 

Sursa: http://revistacultura.ro