„Mai întâi iubesc copiii, apoi matematica”

 „Gândul școlii, al celei unde să nu se predea  nimic, mă obsedează. Stări de spirit, asta trebuie dat altora; nu conținuturi, nu sfaturi, nu învățături...”, spunea Constantin Noica. Plecând cu un astfel de gând în minte l-am invitat la un dialog pe unul dintre cei mai îndrăgiți profesori de matematică din Iași, Marius Pașa. Un profesor care le oferă copiilor bucuria de a descoperi lumea fascinantă a Aritmeticii, Algebrei și Geometriei, dar care le dăruiește și stări de spirit.

 

 - Sunteți un profesor foarte apreciat de către copii, pentru care sunteți un real model. Cum îi atrageți către matematică? Stăpâniți o magie...

- (râde) Nici vorbă, îmi fac doar meseria. Este adevărat că studiul trebuie început de la vârste cât mai mici, apoi sunt câteva etape de parcurs. Prima este la clasa a IV-a, când din Artimetică fac pasul către Algebră, iar a doua la clasa a VI-a, când apare Geometria. De fapt, moștenirea cea mai importantă este longevitatea pe care i-o lași unui copil în matematică. Desigur că sunt și obiective, cum ar fi examenele din clasa a IV-a, a VIII-a, a XII-a, dar dacă toată activitatea este subordonată doar lor, nu ai câștigat nimic. Poți avea un rezultat de moment, o bucurie trecătoare pentru copil și familie, dar ceea ce trebui să rămână este relația cât mai lungă cu matematica, să nu o abandoneze prea devreme. Am întâlnit copii care abandonează matematica chiar după un obiectiv atins.

- De ce se întâmplă acest lucru?

- Ar fi mai multe cauze - poate pentru că programul a fost prea obositor, poate pentru că nu aveau formarea necesară și le-a fost foarte greu să ajungă la acel rezultat. Se pot face pregătiri sau antrenamente strict tehnice pentru acel obiectiv, să iei un anumit examen cu o anumită notă, dar pot fi epuizante. Poți reuși pentru că examenele au, în mare parte, o formă algoritmică - sunt niște modele, clișee după te poți pregăti. Cu unii copii se poate, chiar dacă ei nu sunt structurați pentru un viitor în matematică. Tu l-ai pregătit pentru acel examen și a fost bine. Eu prefer să fiu tehnic doar în ultima parte a antrenamentului, nu de la început, asta însemnând ultimele luni ale antrenamentului. Te apropii de un examen și este important să fii foarte atent, dar până atunci trebuie să trăiești bucuria de a lucra, de a descoperi prin matematică posibilitățile pe care le are mintea ta. Și mintea oricărui copil în formare are posibilități, evident fiecare cu pragurile lui. Un moment foarte bun este atunci când copiii învață Geometria, care poate fi privită ca un puzzle. De fiecare dată când ai o problemă nouă de Geometrie ai o nouă planță de puzzle în față și trebuie să te bucuri de ceea ce poate face mintea ta.

- Îi însoțiți pe copii într-o poveste, o călătorie în Țara Matematicii. Le sunteți alături într-un antrenament emoțional.

- Categoric și acest lucru se face inclusiv la clasele de liceu, unde formarea există deja, însă mereu pot fi captivați printr-o poveste. Frustrările că ar fi prea greu ar trebui să fie înlocuite cu bucuria că avem acces la niște lucruri pe care alții le-au descoperit pentru noi. Eu obișnuiesc să-i întreb pe copii dacă le place teorema lui Pitagora sau o anumită poezie de-a lui Eminescu. Apoi îi întreb: „Credeți că dacă nu ar fi existat cei doi, teorema sau poezia în cauză nu ar fi fost descoperite de altcineva?”. Ba da, iar noi doar ne bucurăm că avem acces la ele. Poți atrage copiii prin povești, apoi trebuie doar să-i lași în ritmul lor. Mie nu-mi place autoritatea de adult, asta însemnând autoritatea de profesor, de părinte etc. Copilul nu trebuie educat arătându-i un anumit model pe care un adult îl folosește în virtutea experienței sale. El trebuie să vadă că de la început până la final tu ești într-un anumit fel, apoi poate prelua modelul sau nu. Eventual îl va adapta după nevoile sale, dar nu poți să-i impui, nu poți să-i ceri prin autoritatea ta să facă acele lucruri pe care tu le consideri că ar fi utile. Am citit mai demult un citat care spunea așa „Și dacă într-o anumită zi vom descoperi că totuși copiii noștri au dreptate?”. Atunci mi-am dat seama că adult fiind, părinte, profesor, orice autoritate ar fi, nimeni nu are dreptul să ia pe termen lung copiilor posibilitatea ca ei, la moment dat al evoluției lor, să fi avut dreptate, iar noi să fi crezut contrariul. Autoritatea trebuie filtrată cu grijă. Eu nu folosesc notarea în evaluare, atunci când copiii sunt la tablă sau când pun întrebări, decât dacă nota este mare. Nu poți să asculți un elev și să-i spui că nu știe. Notându-l în consecință îl descurajezi să pună întrebări pe viitor. Dacă ai constatat că nu știe, îl încurajezi să învețe, nu-l pedepsești. De asemenea, la orele mele, temele nu sunt obligatorii, ci sunt un cadou pe care eu îl ofer. Dacă vor să le facă acasă, este bine și în general toți se străduiesc să le facă.

- Și dacă nu le fac?

- Desigur că pot fi afectat, pot fi mâhnit și ei văd acest lucru, dar nu sunt pedepsiți. Am un experiment interesant pe care îl fac și l-am repetat și în acest an cu elevii de la clasa a VIII-a. I-am anunțat, încă de când erau mici, că vom ajunge ca ultima teză să o susțină fără mine ca supraveghetor. Și nici altcineva nu va fi în locul meu. Ei au glumit, s-au arătat neîncrezători... Și cu toate astea, pregătiți fiind an de an că testele sunt un dar, un prilej de a arăta ce știu, am ajuns la ultima teză, le-am dat subiectele și le-am spus că voi pleca din clasă, așa cum am promis. Am precizat că voi ști cine sunt elevii care vor încerca să folosească alte mijloace pentru a obține o notă mare, dar eu voi avea încredere în ei. Am punctat că, fiind ultimul test, nu vor mai avea posibilitatea să corecteze eroarea și vor trebui să trăiască în viața lor cu sentimentul deloc plăcut că nu vor mai putea repara ceva, cel puțin în fața mea.

- Anticipez rezultatul...

- Evident că experimentul a avut rezultatul scontat. Notele au fost de la 6 la 10. Au fost colegi de bancă ale căror rezultate au fost total diferite – unul, olimpic, a obținut nota 10, iar celălalt – 7. Sau colegi de același calibru – unui nu i-a venit ideea la o problemă și a luat 9.70, iar celălalt – 10. Nu au copiat! Testul a fost foarte important pentru ei. Și-au măsurat nivelul de cunoștințe, dar au văzut și că li s-a acordat încredere, că au fost respectați și că de ei depinde cum vor gestiona fiecare situație din viață.

- Ați rostit un cuvânt foarte important – încredere. De-a lungul carierei dvs ați urmărit cum au gestionat-o? A fost o investiție bună?

- Da. Fie că sunt alături de ei o zi, o săptămână, o lună sau patru ani, cel mai frecvent, le explic tot ce va urma în programul nostru viitor și nu schimb nimic, depinde ca și ei să creadă până la capăt în ce am stabilit. Nimeni nu este obligat să facă nimic, v-am spus că nu suport abuzul de autoritate, același sentiment având și față de trufia vindecătorului. După ce am ajuns la un rezultat îmi place să spun că le aparține, nu că mi se datorează. Eu doar gestionez niște instrumente care sunt ale lor – mintea este a lor, la fel și capacitatea de efort. Nu pot schimba genetica sau obiceiurile lor, dar pot să-i ajut să le gestioneze. Le spun că Tu ai o intituție foarte bună la Geometrice, ar fi bine să o folosești sau Atunci când scapi în Algebră printre radicali ești ca un elefant într-un magazin cu obiecte din porțelan. Poate ar trebui să fii mai atent. Sau Ești foarte tehnic, dar ar nevoie de puțină creativitate pe care o obții doar din Geometrie. Altor copii le spun Ești muncitor, dar nu îți gestionezi bine timpul, nu știi să te organizezi. Disciplina muncii este foarte importantă și cu această ocazie o pot învăța. În momentul în care constat că planul stabilit nu este dus la bun sfârșit nu sunt consecințe, dar sunt destul de afectat  și ei văd acest lucru. Nu sunt consecințe nici măcar în relația cu dirigintele sau cu părinții. De altfel, dialogul meu cu părinții este aproape inexistent. Dacă mă va suna un părinte va afla doar lucruri bune despre copil. Detest ideea de a fi un turnător al copilului sau încă doi oci care îl supraveghează. În general, rezolv doar eu cu ei anumite situații neplăcute sau dacă lucrurile sunt mai complicate, ajung ei să le spună părinților. Nu vreau să fac uz de posibilitatea de a controla copiii cu orice preț.

- Este un model pentru a se obține rezultate foarte bune

- Am avut o surpriză în acest an, la clasa a VII-a, când, la finalul ultimei ore de Geometrie, au aplaudat în picioare. M-am simțit ușor incomodat, dar ei mi-au spus că au aplaudat Geometria. Sau la clasa a VIII-a, la final, când le-am dat două probleme pe care le-au rezolvat împreună. Le-am spus că au un grad mare de dificultate și că nu le vor primi niciodată la un examen, dar ei nici nu am simțit că au fost grele, s-au bucurat că au participat împreună la rezolvarea lor.

- Aveți o metodă incredibilă. Cum ați construit-o?

- Acesta este modul meu de a fi. În orice fel de cadru m-aș afla, eu am același comportament. Deși nu sunt genul care să accepte ușor efuziunile, sunt mereu printre copii. Ei simt că eu țin la ei, de aici vine totul. În meseria noastră trebuie să iubești copiii mult mai mult decât obiectul pe care îl predai. Trebuie să știi că ai o mare responsabilitate , iar matematica este, prin numărul mare de ore, o posibilitate de a fi mai mult în contact cu ei. Cred că o mare poarte a comportamentului meu a fost indus nu neapărat de familia de profesori din care provin, ci de primul meu profesor de matematică din gimnaziu. Cred că de la el am luat cel mai mult. Era foarte deschis, un om deosebit, iar pe parcursul vieții mele am căutat și am găsit măcar încă un dascăl la fel – o doamnă  profesor din facultate cu care am simțit o astfel de legătură, pe care o păstrez de 25 de ani. După ce am cunoscut-o, și i-am spus că am căutat un astfel de model, nu am mai putut să fiu altfel. Nu am mai putut să mă prefac. Am întâlnit oameni care erau diferiți în afara catedrei, jucau un rol, nu erau naturali. Erau actori didactici. La un moment dat, după doi ani de învățământ am vrut să renunț. Eram atât de dezamăgit de ceea ce vedeam, de ceea ce îmi ieșise în cale. Mi-am depus cererea de demisie, dar înainte de a pleca am simțit nevoia de a mă întâlni cu doamna profesor din facultate. I-am explicat, m-a ascultat, m-a întrebat de copilul meu abia născut și mi-a spus: „Eu înțeleg toate motivele, nu te judec, ai dreptate, nu încerc să schimb nimic din ceea ce mi-ai împărtășit. Vreau să-ți spun că învățământul este așa cum ai spus tu, dar eu îl văd ca o cetate cu ziduri vechi, în care sunt multe pietre, unele mai mari, altele mai mici. Dacă iei una la întâmplare s-ar  putea să nu se întâmple nimic, dar sunt unele pe care dacă le scoți, zidul se va dărâma. Indiferent de decizia ta, tu vei rămâne pentru mine una din pietricelele alea importante din zid. Și acum poi să faci ce vrei!”. Ei bine, am renunțat la demisie și în acel moment am simțit că am devenit profesor. Cineva credea atât de tare în mine!

- Un profesor complet ar trebui să fie tehnic, bine pregătit emoțional, spiritual, creativ, curajos, empatic. De aici continuați dvs...

- Să iubească foarte mult copiii și meseria. Nu iubești matematica și copiii, ci invers. Dacă ai ales această meserie, accepți că matematica este pe locul doi, este un vehicul către ei. Oricât de bun ai fi în orice domeniu, acest lucru face diferența. 

- Sunteți și cadru universitar. Cum faceți trecerea de la cei mici la cei mai mari, la studenți?

- Da, în primul rând cadru universitar. Este o versatilitate, nu îmi dau seama. Probabil că am exersat-o pe proprii copii când erau foarte mici, poate mi-au rămas reminiscențele celor dou repere din profesorat. Am încercat să fiu și modelul oferit în facultate, dar și cel din gimnaziu. 

- Ce face profesorul de matematică atunci când nu lucrează cu cifrele? Cu ce înlocuiți ecuațiile, integralele, radicalii?

- Citește! Prima mea pasiune ca și copil a fost lectura. Am și o amintire frumoasă din gimnaziu, cu doamna profesoară. Nu eram printre cei remarcați, dar de câte ori citeam o compunere, doamna plângea. Nu voi uita niciodată! În liceu am descoperit un profesor de Limba română foarte interesant. Deși aveam note foarte mari, lăuda mereu alți elevi, niciodată pe mine. Am avut o mare supărare pentru care m-am răzbunat, am crezut eu, la Bacalaureat când am scris un eseu incredibil. Mă certam, în scris, cu profesorul de Limba română, la propriu. Am demontat tot – la clasă ni se recomandă un anumit lucru, dar eu cred că este eronat, eu cred că ar trebui să citim alte lecturi. Au venit și rezultatele, eram șapte clase care susținusem examenul, și surpriză! Am luat cea mai mare notă dintre toți elevii. Ooo, am ieșit cu pieptul în față, aveam 18 ani, abia așteptăm să-l întâlnesc pe profesorul care nu mă lăudase niciodată. L-am întâlnit și pentru prima dată mi-a zâmbt, m-a strâns ușor de mână, m-a privit și mi-a spus: „Știam eu!”. Vaaiii, m-am supărat și mai tare că nu mi-a spus „Bravo!” măcar acum. Eram un puști de 18 ani, voiam și eu validare. Am fost mâhnit vreo 15-20 de ani până într-o seară când profesorul de Limba română în revista căruia am scris despre cele trei modele didactice pe care le-am urmat m-a lămurit – „Tu nu ai înțeles ce profesor ai avut. Omul ăsta a știut că dacă te validează probabil vei renunța la a citi, la a căuta provocări, și a făcut asta timp de patru ani, chiar dacă nu ți-a refuzat nota maximă. A jucat magistral un rpl atâta timp, iar ultima replică...”. Mi-a fost rușine că nu l-am înțeles atâta timp. Ei bine, asta le-am spus și copiilor care au absolvit în acest an clasa a VIII-a - să ne uite o perioadă și să ne evalueze după vreo 15-20 de ani, vor fi surprinși. Și ca să revin la întrebare, când nu face matematică, profesorul Pașa citește și face sport. M-am eliberat alergând, jucând fotbal. Când eram elev, am fost selecționat la un club de atletism și m-am speriat când au vrut să mă ia în lotul național, descoperisem matematica între timp. Acestea sunt pasiunile mele – copiii, matematica, literatura și sportul.

A consemnat Maura ANGHEL

 

Marius Pașa este lector universitar, titular la Departamentul de Matematică al  Universității Tehnice „Gheorghe Asachi”, profesor colaborator al Școlii EuroEd Iași